Călătoria lui Matei prin Țara Viselor

Matei era un băiat care voia să facă totul repede: să mănânce repede, să se joace repede și, mai ales, să adoarmă repede. Într-o seară, după ce mama i-a dat un sărut pe frunte, a închis ochii și, brusc, s-a trezit într-un loc nou, cu cer violet și iarbă moale ca o pernă.

– Bună seara, Matei! a bâzâit o voce mică. Eu sunt Lumi și te duc prin Țara Viselor.

– Un licurici care vorbește! s-a minunat Matei. Dar unde suntem?

– În Țara Viselor, unde fiecare ținut te învață câte ceva, a răspuns Lumi. Hai, vino, începem cu Valea Melcilor.

Valea Melcilor era liniștită și plină de cochilii mari, strălucitoare ca niște perle. Melcii mergeau încet, foarte încet, iar Matei s-a plictisit imediat. A făcut un pas, apoi doi, apoi a început să alerge prin mijlocul potecii, vrând să ajungă primul la capăt.

– Mai încet, tinere! a spus un melc bătrân, cu cochilia în spirală. Mă numesc Gigel și nu mă grăbesc.

– Eu vreau să ajung repede la lac, a zis Matei.

– Lacul nu fuge, a răspuns Gigel. Dar poate treci pe lângă ceva frumos dacă alergi mereu.

Matei s-a oprit, puțin încurcat. A privit în jur și a observat lucruri pe care nu le văzuse în fugă: o floare albastră cu picături de rouă, un păianjen cu un fir de argint, o frunză care se legăna în vânt. Totul era frumos, dar numai pentru cine are răbdare.

– Gigel, aici e mult mai frumos decât credeam, a spus Matei încet.

– Când nu te grăbești, ai timp să privești, a răspuns melcul.

– Atunci merg cu tine până la capăt, a zis băiatul.

Au înaintat pe potecă, oprindu-se lângă floarea albastră. Lumi îi lumina cu sclipirea lui.

La capătul văii, Lumi a zburat în față și i-a arătat un munte mare, rotund, acoperit cu ceață de vată. Era Muntele Șoaptelor. Când a ajuns Matei sus, a strigat din toate puterile, ca să audă cât de departe merge glasul lui. Dar muntele i-a răspuns.

– Bună! a strigat Matei.

– Bună... bună... bună, a răspuns Ecou.

– Cine ești? a întrebat băiatul.

– Cine ești... ești, a repetat vocea.

– Muntele îți întoarce cuvintele, i-a explicat Lumi. Poți încerca și în șoaptă.

Matei a rămas tăcut o clipă, gândindu-se la ceva ce încă nu spusese.

Matei s-a gândit. Chiar în seara aceea, la masă, spusese că nu mâncase prăjitura din farfurie, deși o mâncase. Se simțea rău de atunci, ca și cum avea o piatră mică în buzunar. Acum a tras aer în piept și a șoptit, dar muntele a auzit.

– Am mâncat prăjitura, a șoptit Matei. Am zis că nu, dar am mâncat-o.

– Am mâncat-o... a repetat Ecou.

– Mâine îi spun și mamei, a hotărât băiatul. Și îmi cer iertare că am mințit.

Lumi a clipit blând. Matei nu mai simțea nevoia să plece în grabă.

Au ajuns la Lacul Oglindă, unde stelele se vedeau și sus, și jos. În mijloc era o insulă. Spre ea duceau pietre late, nemișcate, ridicate deasupra apei ca o potecă. Matei s-a oprit pe mal. A privit cu atenție prima piatră, apoi următoarele, până la insulă.

– Lumi, mi-e puțin frică, a mărturisit Matei.

– Putem aștepta, a spus licuriciul. Nu te grăbește nimeni.

– Mai întâi vreau să văd drumul întreg, a hotărât băiatul.

Lumi a luminat pietrele una câte una.

– Sunt late și uscate, a observat Matei. Încerc încet, cu pași mici.

Matei a pășit pe prima piatră. Apoi pe a doua. Lumi zbura în fața lui, iar lumina ei se oglindea în lac, ca un șir de lanterne mici. La a șaptea piatră, băiatul a râs fără să-și dea seama, iar frica s-a făcut mică cât un bob de mazăre.

Pe insulă îl aștepta un pat din petale albe, moale ca un nor. Lumi i-a urat noapte bună. Matei și-a amintit glasul domol al lui Gigel și șoaptele muntelui. A închis ochii fără grabă. În camera lui adevărată, băiatul dormea liniștit, cu pijamaua galbenă și cu pătura bine așezată.

De vorbă după poveste

• Ce a învățat Matei de la melcul Gigel?
• De ce i-a fost mai ușor lui Matei după ce a spus adevărul?
• Ție ți-e uneori frică? Ce faci atunci?