Pe un deal de savană, unde iarba se făcea aurie la apus, trăia un pui de leu pe nume Mugurel. Avea o coamă mică, mătăsoasă, și ochi mari, verzi-aurii. La joacă, ceilalți pui încercau să răcnească tare. Mugurel scotea doar un scârțâit mic, ca o balama ruginită.
– Hai, arată-ne răcnetul! îl îndemna zebrul Dan, care iubea gălăgia mai mult decât orice.
– Nu pot, a șoptit Mugurel, rușinat.
– Încearcă, hai! Toți leii răcnesc!
Mugurel a tras aer în piept, a deschis gura și a ieșit: scrr-iii!
Dan a râs, iar ceilalți pui au chicotit în urma lui. Mugurel s-a întristat și a plecat să stea singur sub o acacie. Își spunea că un leu fără răcnet e ca o floare fără miros. Și-a pus capul pe labe și a oftat, uitându-se la norii roz de pe cer.
Seara, când soarele a atins dealurile, Mugurel a auzit un sunet slab, ca un smiorcăit. A ciulit urechile. Venea din iarba înaltă, de lângă râu. S-a apropiat încet și a găsit un pui de gazelă tremurând. S-a oprit la câțiva pași, ca să nu-l sperie. Gazela l-a privit printre firele aurii de iarbă din jur.
– Cine ești? a întrebat Mugurel încet, apropiindu-se fără să facă vreun zgomot.
– Eu sunt Flavia, a răspuns puiul, cu glasul tremurat. M-am rătăcit. Iarba e prea înaltă și nu mai știu încotro e turma mea.
– Stai liniștită, a zis Mugurel. Te ajut.
Dan îl căutase pe Mugurel pe lângă acacie. Văzându-l mai departe, în iarbă, a alergat spre el și a zărit gazela.
– O ajutăm! a strigat zebrul. Mugurel, poate ne aude turma ei dacă răcnești!
Dan vorbea tot mai tare. Nu observase că Flavia își pleca urechile la fiecare strigăt.
Mugurel a încercat să răcnească, dar a ieșit doar un scrr-iii. Flavia s-a speriat și mai tare și s-a ascuns în iarbă.
– Vezi? a oftat Mugurel, cu urechile lăsate. Nu sunt bun de nimic. Nici măcar un pui de gazelă nu pot să ajut!
– Nu, stai, a zis Dan, dându-și seama. Poate că tu trebuie să faci altceva. Gazela s-a speriat de zgomot. Încearcă altfel.
Mugurel s-a gândit puțin, apoi s-a așezat în iarbă, aproape de Flavia, lăsându-i loc să iasă. A început să vorbească în șoaptă, blând, ca atunci când cânți un cântec de leagăn.
– Sunt aici, Flavia. Putem aștepta puțin. Când vrei, mergem împreună spre râu să căutăm turma ta.
Flavia a ieșit încet din ascunzătoare. Ochii ei mari s-au liniștit, iar tremurul a dispărut.
– Glasul tău e calm, a șoptit ea. Mă simt în siguranță.
– Hai să mergem, a zis Mugurel. Eu o să șoptesc, tu mă urmezi. Dan, tu stai în urmă, fără să faci gălăgie.
Au pornit prin iarba înaltă, Mugurel în față, vorbind încet despre stele și despre râu. Flavia îl urma pas cu pas, iar Dan mergea în urmă. La malul râului au zărit câteva gazele care își chemau puiul.
– Mama! a spus Flavia, recunoscând un glas.
A grăbit pașii, bucuroasă că găsise drumul.
– Flavia! au strigat gazelele, fericite.
Puiul a fugit spre mama ei, apoi s-a întors la Mugurel.
– Mulțumesc. Cu tine m-am simțit ocrotită.
Dan și-a plecat capul.
– Îmi pare rău că am râs de glasul tău. Ai ascultat-o pe Flavia mai bine decât mine.
Mugurel i-a zâmbit. Îi prindeau bine vorbele prietenului său.
Mugurel s-a întors acasă cu pași mici și ușori, iar Dan a mers lângă el, tăcut pentru prima dată în viața lui. Nu răcnise, dar făcuse ceea ce niciun răcnet nu putea face. Sub primele stele, a înțeles că nu toate puterile sunt tari și zgomotoase. Unele sunt blânde, ca o șoaptă care alungă frica.
De vorbă după poveste
- De ce era Mugurel trist la început?
- Cum a ajutat-o Mugurel pe Flavia?
- Tu când ești calm, cum îi poți ajuta pe cei din jur?
Lasa un comentariu