Pinguinul care voia să zboare

Pe un banc de gheață albastră, strălucitoare în soarele palid, unde vântul fluiera printre sloiuri, locuia pinguinul Pinco. Avea burta albă, pene negre și un mers legănat, care îi făcea pe toți să zâmbească. Dar cel mai mult își dorea un lucru: să zboare. Se uita în fiecare zi la pescărușii de pe cer și ofta.

Pescărușul Gil a aterizat lângă el, scuturându-și aripile.

– Bună dimineața, Pinco! Ce mai faci? Arăți cam gânditor azi.

– Mă uit la tine, a spus pinguinul. Tu urci până la nori. Eu abia mă clatin pe gheață. Cum faci?

– Păi, mă las în vânt și zbor! a râs Gil. E simplu!

– Atunci o să încerc și eu! a hotărât Pinco.

A urcat pe o movilă joasă de zăpadă, și-a întins aripile mici și a privit cerul. Gil plutea deasupra lui, cu aripile larg deschise. Pinco a făcut câțiva pași pe movilă, căutând vântul despre care îi povestise prietenul său, apoi a strigat:

– Unu, doi, trei, zbor!

S-a aruncat în aer. Pentru o clipă i s-a părut că plutește, dar apoi a căzut cu burta în zăpadă, făcând o gaură în formă de pinguin.

– Plop! a pufnit Pinco, ridicându-se cu zăpadă pe cioc. Nu e deloc simplu!

Gil a aterizat lângă el.

– Am spus că e simplu fiindcă eu fac asta în fiecare zi. Aripile noastre sunt diferite. Îmi pare rău că nu m-am gândit.

Pinco și-a scuturat penele, încă privind spre cer.

Pinco a încercat apoi să-și închipuie alte aripi. A așezat pe zăpadă câteva scoici și fire de alge, desenând un pinguin cu aripi uriașe.

– Nici nu aș putea să le mișc, a oftat el.

S-a așezat lângă desen, tristuț. Gil a rămas aproape, fără să-i mai dea sfaturi despre zbor.

Prietena lui, foca Sofi, a ieșit din apă și s-a întins lângă el.

– Pinco, de ce ești supărat?

– Pentru că nu pot să zbor, a murmurat el. Toți au aripi bune. Ale mele sunt mici și nu ridică nimic.

– Vino cu mine, a zis Sofi, zâmbind sub mustăți. Vreau să-ți arăt ceva.

– Eu? În apă? a întrebat Pinco. Dar eu vreau în aer!

Înotase de câteva ori pe lângă mal, însă nu se gândise cât de ușor se mișca acolo. Sofi i-a făcut semn cu înotătoarea, iar el s-a lăsat să alunece în apă, lângă ea. Deasupra lor, lumina tremura printre valuri.

Sub apă era o lume de lumină. Raze aurii coborau printre valuri ca niște scări. Pești mici, argintii, înotau în bancuri. Pinco și-a mișcat aripile și a simțit că alunecă, ușor ca o pană, prin lumina verde. S-a întors spre Sofi, cu ochii strălucind. Parcă zbura, chiar acolo, lângă prietena lui!

Aripile lui mici tăiau apa cu putere. Putea să se rotească, să se ridice, să coboare ca într-un dans. A trecut pe lângă un banc de pești, care s-au desfăcut ca o perdea. A urcat spre lumină și a ieșit pe jumătate din apă, ca o săgeată neagră cu burta albă.

– Ai văzut? a râs Sofi, bătând din labe. Ai văzut cum te-ai ridicat? Pescărușii zboară în aer. Tu zbori în apă.

Gil a coborât spre suprafață și s-a uitat uimit.

– Ce repede înoți, Pinco! Eu n-aș putea să te urmez pe acolo!

Pinco a ieșit la suprafață, cu ochii strălucind.

– Mulțumesc, Sofi! Acum înțeleg ce voiai să-mi arăți.

Pentru prima oară în ziua aceea, se bucura de aripile lui, fără să-și dorească altele.

Din ziua aceea, în fiecare dimineață, Pinco și Sofi se scufundau împreună, iar Gil se așeza pe un sloi și le făcea semne cu aripa. Uneori pescărușul se juca de-a v-ați ascunselea cu ei, dar nu-i putea prinde niciodată.

Seara, Pinco se uita la stele, cuibărit lângă Sofi, și nu mai ofta. Avea aripile lui, bune pentru marea lui, și asta îi era de ajuns.

De vorbă după poveste

• Ce își dorea cel mai mult Pinco?
• Unde a descoperit Pinco că poate zbura?
• Tu ce știi să faci foarte bine, în felul tău?