Luca săpa în grădina bunicii, printre roșii și floarea-soarelui, când lopata lui a lovit ceva tare. A scos cu grijă un ou mare, pestriț, de mărimea unui pepene mic. Era cald, de parcă ar fi stat la soare o mie de ani.
– Bunico, uite ce am găsit! a strigat el.
– Păstrează-l la căldură, Luca, a spus bunica, uimită.
Luca a înfășurat oul într-o pătură moale și l-a așezat într-un coș lângă sobă. A stat lângă el toată ziua, citindu-i povești. Seara, oul s-a mișcat. Apoi a pocnit: crac! Din coajă a ieșit un dinozaur mic, verde, cu burta rotundă și ochi mari.
– Pi-ii! a spus el.
– Salut! Eu sunt Luca. Tu cum te cheamă? a întrebat băiatul.
Dinozaurul a înclinat capul.
– Pi-ii!
– Atunci o să-ți spun Dino. Ți se pare bine?
Dino a dat din coadă, iar coada lui a măturat tot praful de pe jos. Luca a râs și l-a luat în brațe. Bunica privea din prag, zâmbind la noua lor prietenie.
În prima zi, Dino a vrut să mănânce tot. A ronțăit frunze de salată, un morcov și chiar o floare de mușețel. Luca îi aducea apă și îi făcea culcuș din fân.
– Trebuie să ai grijă de el în fiecare zi, a spus bunica. Un prieten mic are nevoie de tine.
– Știu, bunico. O să am grijă.
În zilele următoare, Dino a crescut, și a mai crescut. Alerga prin grădină, călca pe gladiole și sărea după fluturi. Luca îl urma peste tot, strângând florile căzute și potrivind plantele la loc.
– Dino, nu așa! Hai încet! îl ruga el.
– Pi-ii! răspundea Dino, cu o scânteie de curiozitate în ochi.
Într-o dimineață, Luca voia să se joace cu prietenii. Dino l-a privit din culcuș.
– Dacă plec, cine are grijă de el? a întrebat băiatul.
– Astăzi pot rămâne eu, a spus bunica. Îngrijirea o împărțim.
Luca s-a bucurat, dar voia mai întâi să vadă dacă prietenul lui avea tot ce-i trebuia. A potrivit vasul cu apă.
– Pot veni copiii aici să-l cunoască? a întrebat Luca.
– Dacă Dino este liniștit și dorește, a spus bunica.
Au făcut loc în grădină, iar prietenii au venit pe rând. Dino s-a apropiat singur, curios.
– Îl putem mângâia?
– Încet, a spus Luca. Dacă se retrage, îl lăsăm să se odihnească.
Dino și-a așezat botul lângă palma lui.
– Unde va locui când va crește? a întrebat o fetiță.
Luca a privit coada care ajungea deja peste cărare.
– Avem nevoie de un plan, a spus el.
Bunica a vorbit cu vecinul despre livada lui liberă. Acesta a fost de acord să o împrumute, iar adulții au început să pregătească un adăpost și un spațiu potrivit.
Nu l-au mutat pe Dino chiar în ziua aceea. Au pregătit locul cu grijă, apoi bunica și Luca l-au însoțit în livadă.
– Uite cât spațiu ai! a spus băiatul.
Dino a mers printre pomi, adulmecând iarba. Crescuse și nu mai încăpea în brațele lui Luca, dar își pleca botul când prietenul îl chema lângă el.
În fiecare zi, Luca și bunica mergeau la Dino. În lumea acestei povești, bunica aflase ce îi trebuia dinozaurului lor, iar împreună pregăteau hrana, apa și culcușul.
– Astăzi eu aduc peria, a spus Luca.
– Iar eu mă ocup de adăpost, a răspuns bunica.
Când băiatul era plecat, ea și vecinul aveau grijă de Dino.
La apus, Dino și-a lăsat botul lângă genunchii lui Luca.
– Mâine vin iar, a șoptit băiatul.
– Pi-ii, a răspuns prietenul lui.
Bunica a strâns lucrurile, iar Luca i-a urat noapte bună. Au plecat împreună spre casă. Dino a rămas în adăpostul din livadă, legănându-și coada. Prietenia lor creștea odată cu el, îngrijită de mai multe mâini.
De vorbă după poveste
- Cum a avut Luca grijă de Dino în fiecare zi?
- Cine are grijă de Dino când Luca este plecat la joacă?
- Dacă ai avea un prieten mic, cum ai avea grijă de el?
Lasa un comentariu