Expediția pe muntele Ceții

Muntele Ceții își ascundea uneori vârful într-un nor alb. Radu, Ioana, Vlad și Sara porniseră într-o excursie cu un ghid. Aveau între opt și zece ani, rucsacuri, o hartă și multă nerăbdare.

– Eu conduc echipa copiilor, a anunțat Radu. Eu am propus excursia!

– Puteți împărți sarcinile, a răspuns ghidul. Traseul îl verificăm împreună.

La început, Radu mergea în față, aproape de ghid, iar ceilalți îl urmau. La o bifurcație, o pâclă subțire a acoperit brazii. Băiatul a arătat imediat spre dreapta.

– Pe aici!

– Cum ai ales? a întrebat ghidul, oprind grupul.

– Așa mi se pare.

Ioana și-a desfăcut harta.

– Eu cred că marcajul nostru continuă pe cealaltă potecă.

Ghidul le-a propus să privească urmele de pe hartă și indicatoarele. Radu a recunoscut un brad cu o creangă ruptă, văzut dintr-un cot al potecii.

– Credeam că am trecut dincolo de el, a spus, încurcat.

– Bradul ne salută din nou, a glumit Vlad. Măcar să-i răspundem!

Au râs, iar Radu a lăsat umerii în jos.

– Bine, a spus el. Ioana, ne arăți tu cum citești harta?

Fetița a așezat degetul pe bifurcație și a comparat desenul cu indicatorul.

– Pe aici ajungem la pârâu. Mai departe e stâna.

Ghidul a confirmat alegerea. Ioana a mers lângă el, iar Radu a rămas atent la marcajele de pe copaci, vrând să le recunoască singur.

Ioana se oprea să compare fiecare cotitură cu harta. Nu mergeau repede, dar știau unde se aflau.

– Credeam că liderul trebuie să fie cel mai iute, a mărturisit Radu.

– Eu prefer să înțeleg drumul, a răspuns ea.

La pârâu au găsit o scândură udă și îngustă. Ghidul a oprit grupul pe mal, înainte să se apropie de apă.

– Pe aici nu traversăm, a spus ghidul. Avem un podeț mai sus.

Vlad l-a zărit primul printre brazi: avea podea lată și balustrade.

– Acolo! Putem merge pe poteca de lângă mal.

Ghidul a verificat podețul, apoi i-a chemat. Vlad a așteptat-o pe Ioana, care privea neliniștită apa.

– Merg încet lângă tine, dacă vrei, i-a spus el.

Ioana a trecut privind podeaua podețului și ținând balustrada. La celălalt capăt, i-a zâmbit lui Vlad.

– Mulțumesc că m-ai așteptat.

– Acum pot avea grijă eu de ritm? a întrebat băiatul.

– Încearcă, a răspuns ghidul. Ne oprim la locul de popas de mai sus.

Vlad a pornit vesel, inventând o poveste despre un brad care voia să călătorească.

Pe pantă, Vlad și-a mărit pasul fără să-și dea seama. Sara, cea mai mică, simțea că obosește. S-a apropiat de ghid și i-a spus:

– Am nevoie de o pauză.

Ghidul a chemat grupul la o bancă de lemn, aflată lângă potecă. Vlad s-a întors uimit: povestea îl făcuse să uite să întrebe dacă toți se simțeau bine.

– Îmi pare rău, Sara, a spus Vlad. Am mers prea repede.

– Gluma îmi plăcea, a răspuns ea. Dar nu mai puteam să râd și să urc în același timp.

– Atunci o terminăm pe bancă, a propus Radu.

Ioana a împărțit merele din rucsac. Au băut apă și au lăsat vântul să le răcorească obrajii, așteptând fără grabă.

– Mi-am găsit o regulă, a spus Radu. Cel care propune ceva îi întreabă și pe ceilalți.

– Iar eu voi merge mai încet, a adăugat Vlad.

Sara a mușcat din măr și a ridicat un deget.

– Auziți? Parcă sună un clopoțel.

Copiii au tăcut. Dinspre vale se auzea un clinchet slab, întrerupt de foșnetul brazilor.

– Poate sunt oile de la stână, a spus Sara.

Ioana a arătat locul pe hartă, iar ghidul a confirmat: stâna era pe traseul lor.

– Ai observat un indiciu bun, a spus el. Mai avem puțin până acolo.

Sara a pornit odihnită lângă ghid și le-a propus tuturor un joc: să asculte câte un sunet, fără să grăbească pasul.

La stână, un cioban le-a făcut semn de salut. Oile se adunau în țarc, cu clopoțeii sunând exact ca în povestea Sarei.

– Ați adus ceața cu voi? a glumit omul.

– Am adus patru feluri de a ajuta, a răspuns Radu.

Ghidul a privit cerul și a verificat vremea. Norii se risipeau, iar porțiunea spre vârf devenise limpede.

– Putem continua pe traseul marcat, a spus ghidul. Avem timp și pentru coborâre.

– Eu urmăresc marcajele, a propus Radu.

– Eu compar cotiturile cu harta, a adăugat Ioana.

– Eu întreb dacă ritmul e bun, a zis Vlad.

– Iar eu spun când avem nevoie de pauză, a încheiat Sara.

Au pornit împreună, știind ce putea oferi echipei.

Pe măsură ce urcau, brazii rămâneau în urmă. Pâcla se strânsese jos, în vale, iar deasupra potecii cerul era albastru.

– Se vede vârful! a strigat Vlad.

– Și eu mai am putere, a zâmbit Sara.

Au ajuns pe un platou rotund, plin de licheni. Sub ei, norii păreau o mare albă, cu crestele munților ieșind ca niște insule.

Cei patru au rămas tăcuți, privind de lângă indicatorul vârfului. Soarele lumina marginile norilor, iar aerul mirosea a iarbă rece.

– Nu mi-ar fi ieșit excursia dacă aș fi hotărât totul singur, a spus Radu.

– Nici nouă, a răspuns Ioana.

Ghidul le-a făcut fotografia. Vlad a ținut harta, Sara a ridicat eșarfa galbenă, iar Radu s-a apropiat de ceilalți.

Au coborât cu ghidul pe același traseu, făcând pauze și trecând iar pe podeț. La stână, Sara a recunoscut clinchetul oilor. Radu mergea la mijlocul grupului.

– Data viitoare cine conduce? a întrebat Vlad.

– Mai întâi întrebăm ce vrea fiecare, a răspuns Radu.

Au râs. Acum aveau o poveste comună și patru contribuții diferite, toate la fel de prețioase.

De vorbă după poveste

• De ce nu era suficient ca Radu să aleagă drumul doar după prima impresie?
• Ce a făcut fiecare prieten ca să ajute echipa?
• Tu ce știi să faci bine, ca să ajuți un grup?