Fluierul vântului

Radu locuia într-o căsuță de lângă pădure și avea o capră albă, pe nume Mița. Dimineața mergea cu păstorul Moș Ion și turma lui până la pășune. Într-o zi, sub un stejar de lângă potecă, a găsit un fluier mic de lemn, cu o spirală săpată pe el. I l-a arătat bătrânului, curios să afle ce era.

– Ia uite ce frumos! a spus Radu, ridicând fluierul. Mița, hai să vedem ce cântă!

– Meee, a răspuns capra, curioasă, cu clopoțelul zornăind.

Radu a suflat încet în fluier și a ieșit un sunet subțire, ca un fir de vânt printre frunze.

Atunci frunzele s-au ridicat în aer și au început să se învârtă. O adiere caldă i-a mângâiat obrajii lui Radu, iar o voce subțire și veselă a șoptit din cer.

– Cine mă cheamă? Sunt Zefir, vântul. Cine are nevoie de mine?

Radu a deschis ochii mari.

– Eu sunt Radu. Nu știam că fluierul e magic. Scuze, nu am nevoie de nimic acum.

– Bine, a chicotit vântul. Dar ține minte: fluierul mă cheamă oricând cineva are nevoie de ajutor. Nu pentru jocuri, ci pentru nevoie.

A doua zi, în drum spre pășune, au întâlnit-o pe doamna Rodica, lângă o sârmă cu rufe. O rafală îi purtase eșarfa într-un copac.

– Nu ajung la ea, a spus femeia.

Radu și-a privit buzunarul. Fluierul era acolo. Se gândea la glasul lui Zefir și la promisiunea de ajutor pe care o auzise ieri.

Radu și-a amintit de fluier. L-a scos și a suflat încet.

– Zefir, te rog, ai putea să cobori eșarfa doamnei Rodica?

– Cu plăcere! a răspuns vântul.

O adiere blândă a scuturat crengile și eșarfa a coborât ușor în brațele femeii.

– Ce băiat isteț! a spus doamna Rodica, mulțumită. Ia, ia o plăcintă cu mere, e încă caldă.

– Mulțumesc, a zis Radu cu gura plină. Dar fluierul e al vântului, nu al meu.

Mița a dat din coadă, mândră de stăpânul ei.

În după-amiaza aceea, cerul s-a întunecat. Nori grei au venit dinspre munți, iar un tunet a răsunat în văi. Mița a început să tremure și s-a ascuns după picioarele lui Radu.

– Meee! Mi-e frică, mi-e frică!

– Mergem spre adăpost, a spus Moș Ion când a văzut norii.

Radu a chemat-o pe Mița aproape. Celelalte capre pășteau mai sus și nu se adunaseră încă. Bătrânul le striga de pe potecă.

– Pot să-l chem și pe Zefir? a întrebat băiatul.

– Un ajutor ne-ar prinde bine, a răspuns Moș Ion, privind spre turma răsfirată.

Radu a luat fluierul și a suflat.

– Zefir, ne ajuți să adunăm caprele spre ocol? a cerut el.

– Vin îndată! a răspuns vântul.

În basmul acesta, Zefir știa să îndrume animalele fără să le sperie. A pornit printre frunze, iar Radu a rămas lângă Moș Ion, cu Mița aproape de ei.

Zefir a foșnit ușor pe lângă capre, chemându-le spre vale. Moș Ion mergea în față, iar Radu și Mița îl urmau. Pe rând, animalele s-au adunat și au intrat în adăpost.

– Suntem aici! a spus băiatul când primele picături au bătut în acoperiș.

Clopoțeii se auzeau mai rar, iar turma se liniștea.

Moș Ion a numărat caprele și a închis poarta.

– Sunt toate, a spus el, ușurat. Mulțumesc că ai cerut ajutor la timp, Radu.

– Ne-a auzit Zefir, a răspuns băiatul.

Mița s-a apropiat de celelalte animale. De afară venea miros de pământ ud, iar înăuntru era uscat și liniștit.

Au rămas în adăpost până a trecut ploaia. Moș Ion a împărțit cu Radu gustarea din traistă, iar Mița ronțăia iarbă lângă celelalte capre.

– Mâine o să miroasă frumos pe deal, a spus băiatul.

Bătrânul a încuviințat. Afară, Zefir fluiera printre streșini, iar picăturile băteau în acoperiș ca o orchestră mică.

Seara, când ploaia s-a oprit, Radu a ieșit pe prispă și a privit frunzele ude. Nu avea nevoie să cheme vântul, dar a vorbit încet spre grădină.

– Mulțumesc, Zefir!

O adiere a mișcat frunzele. Poate era răspunsul prietenului său. Băiatul a pus fluierul la loc, pregătit să-l păstreze pentru o nouă nevoie.

De vorbă după poveste

• Când poate fi chemat vântul cu fluierul?
• Cum a salvat Radu caprele de furtună?
• Tu cui ai cere ajutor dacă ai avea nevoie?