Insula pernelor zburătoare

Ioana își strânsese perna în brațe și privea norii roz de la fereastră. A căscat și a închis ochii. În vis, perna a început să plutească, purtând-o ușor printr-o fereastră de lumină. Fetița s-a ținut bine de colțurile moi și a privit camera rămânând în urmă.

– Nu te speria, a spus perna cu o voce de bumbac. Mă numesc Nor și te duc pe Insula Pernelor.

– Pernele pot zbura? a întrebat Ioana, cu ochii cât cepele.

– Doar noaptea, a răspuns Nor. Fiecare poartă un vis diferit.

Insula era mică și verde, cu pomi pe care atârnau perne în loc de fructe. Pernele zburau încoace și încolo, ca niște păsări colorate: unele rotunde, altele pătrate, unele cu dungi, altele cu buline. În aer plutea un miros de lavandă și de lapte cald.

– Bine ai venit! a strigat un pescăruș mic, aterizând pe umărul ei. Eu sunt Tudor, paznicul insulei.

– Bună, Tudor. Ce fac pernele aici? a întrebat Ioana.

– Duc visele la copii, pe rând, a zis el. Dar uite, azi s-a întâmplat ceva ciudat.

Tudor a arătat spre un colț al insulei, unde o pernă mică, cu dungi roșii, stătea pe jos, cu colțurile lăsate. Nu zbura deloc, deși toate celelalte erau deja în aer. Ioana s-a apropiat încet, a așezat-o în palme și a mângâiat-o.

– Eu sunt Bobiță, a șoptit perna. Mi-e teamă să încerc să zbor. Sunt prea mică.

– Cine a zis asta? a întrebat Ioana.

– Pernele mari au vise mari, iar al meu e doar o steluță, a oftat Bobiță.

– Aș vrea s-o văd, a spus fetița. Poți să mi-o arăți?

Bobiță a foșnit încetișor și a lăsat să iasă visul ei: o steluță mică, luminând blând. Ioana a apropiat-o de obraz și a zâmbit.

– Ce lumină plăcută! a șoptit ea.

Bobiță și-a ridicat puțin colțurile. Pentru prima dată, cineva îi privea visul cu atâta bucurie.

– E cel mai frumos vis pe care l-am văzut! a spus Ioana.

– Serios? s-a mirat Bobiță.

– Da! Poate că nu e mare, dar e potrivit pentru cineva care are nevoie de liniște, a răspuns fetița. Hai să căutăm un copil căruia îi trebuie exact o steluță.

Ioana a urcat pe Nor și a luat-o pe Bobiță în brațe. Tudor le-a arătat drumul, zburând înainte. Au trecut peste acoperișuri și peste un lac. Sub ei se vedeau ferestre luminate, iar Nor plutea încet, ca să nu-i trezească pe cei care dormeau deja.

Tudor a arătat o fereastră luminată de la etajul al doilea. Într-un pat, un băiețel se răsucea de pe o parte pe alta și nu putea să adoarmă. Ioana a ridicat-o cu grijă pe Bobiță, iar perna mică a intrat pe fereastră ca o frunză. A pus steluța lângă pernă, iar lumina ei s-a răspândit prin cameră.

– Ooo, a șoptit băiețelul, privind steluța. Ce frumos!

Ochii i s-au închis aproape imediat. Respirația i s-a încetinit, iar zâmbetul i-a rămas pe față. Bobiță s-a întors la Ioana, strălucind de bucurie, cu colțurile ridicate.

– Am zburat! a strigat Bobiță. Am încercat și am reușit!

– Te-am văzut, a spus Ioana. Ai dus steluța singură până la pat.

– Și băiețelului i-a plăcut, a adăugat pernuța.

Ioana a mângâiat dungile roșii. Bobiță nu-și mai ascundea colțurile: plutea voioasă lângă Nor.

Nor a dus-o pe Ioana acasă, încet, printre stele. Tudor a însoțit-o până la fereastră, apoi a pornit înapoi cu Bobiță spre insulă. Fetița și-a lipit obrazul de perna ei și a căscat.

– Noapte bună! le-a șoptit.

Din depărtare i-a răspuns un foșnet vesel.

Ioana a deschis ochii pentru o clipă. Era în patul ei, cu perna sub cap. Pe pervaz se afla o pană albă de pescăruș. A privit-o somnoroasă și a zâmbit, apoi s-a cuibărit sub pătură. Visul insulei se îndepărta încet, iar ea a adormit din nou.

De vorbă după poveste

• Ce vis avea Bobiță și de ce credea că nu e important?
• Cum a ajutat-o Ioana pe Bobiță?
• Tu ce vis frumos ai vrea să primești în noaptea asta?