Cei șapte paznici ai nopții

Ana stătea la fereastra camerei ei, cu bărbia pe pervaz, și se uita cum se face noapte peste sat. Casele își stingeau luminile una câte una, ca niște ochi care obosesc. Ana nu putea să adoarmă. Își închipuia că, pe întuneric, nimeni nu mai are grijă de nimic.

– Ba nu, a spus deodată o voce adâncă. Noaptea are paznici.

Ana s-a uitat în jur. Pe creanga nucului, la doi pași de fereastră, stătea o bufniță mare, cenușie, cu ochii galbeni ca două felinare.

– Eu sunt Hu, primul paznic, a zis bufnița. Eu păzesc începutul nopții. Hu-hu!

– Câți paznici sunteți? a întrebat Ana.

– Șapte, a răspuns Hu. Eu, liliacul, pisica, luna, greierele, vântul și steaua cea luminoasă. Fiecare aduce ceva nopții: o lumină, un cântec sau o bătaie de aripi.

– Și vegheați împreună?

– Împreună, a spus bufnița. Niciunul nu trebuie să facă totul singur.

Hu a bătut din aripi, iar liliacul a coborât de pe acoperiș, ca o frunză neagră, fără niciun zgomot. Liliacul a zburat de-a lungul străzii, cercetând fiecare horn. Apoi, de pe un gard, Pisica Miau a făcut un salt ușor și a mers pe acoperișuri, pe vârfuri, ca o umbră moale.

– Bună, Ana, a spus pisica, trecând pe lângă fereastră. Eu mă plimb prin pod și prin curte. Dacă auzi pașii mei mici, mă poți recunoaște.

– Parcă nu mai sună atât de ciudat, a spus Ana.

– Sunt doar lăbuțele mele pe țigle, a tors Miau, oprindu-se să-și aranjeze coada.

Pe urmă, a început să cânte greierele, de sub un bolovan: cri-cri-cri, cri-cri-cri. Cântecul lui era un ceas mic, care număra liniștea. Ana l-a ascultat, iar pleoapele au început să i se îngreuneze, deși nu voia să închidă ochii. Voia să-i cunoască pe toți.

Atunci a venit vântul, pe nesimțite, ca un bunic care trece pe coridor. A mișcat frunzele nucului, a legănat rufele de pe sârmă și a închis o fereastră rămasă deschisă. Dar tocmai când ajunsese în mijlocul satului, un nor gros a acoperit luna și strada s-a făcut neagră.

– Luna s-a ascuns după nor, a șoptit vântul.

– Eu mă pot orienta după sunetele care se întorc la mine, a spus liliacul. Dar crengile nu mai strălucesc la fel.

Ana s-a uitat spre noptieră. Acolo avea o lanternă cu lumină galbenă. I-a venit o idee și a luat-o.

– Hu, uite, pot să luminez creanga! a spus ea.

A aprins lanterna și a așezat-o pe pervaz. Raza galbenă a ajuns până la nuc.

– Mulțumesc, mică paznică, a răspuns bufnița. Ce frumos se văd frunzele!

Ana a zâmbit. Nu luminase tot satul, dar adusese și ea puțină lumină.

Norul a plecat, iar luna a ieșit din nou, rotundă și albă. A privit-o pe Ana cu un zâmbet argintiu.

– Mulțumesc că m-ai înlocuit, a spus Luna cu voce subțire. Acum știu că și copiii pot păzi noaptea.

– Păzesc doar un pic, a zâmbit Ana. Dar mă bucur că nu sunteți singuri.

Într-un colț al cerului, o stea strălucea limpede. Era al șaptelea paznic, pe care Ana nu-l salutase încă. Fetița a stins lanterna și i-a făcut cu mâna. Steaua a sclipit, ca și cum i-ar fi răspuns. Noaptea abia începuse, iar Ana simțea, în sfârșit, că îi era somn.

Ana a închis fereastra, a urcat în pat și s-a învelit până la bărbie. Afară, Hu dădea ultimul semnal, hu-hu, iar greierul cânta mai departe. Nu se mai simțea singură. Știa că noaptea nu e goală, ci plină de ochi buni și de aripi blânde.

Peste sat vegheau paznicii nopții. Casele erau liniștite, copiii dormeau, iar Ana a adormit și ea, cu mâna sub obraz. Luna trecea peste acoperișuri, vântul șoptea printre frunze, iar greierele cânta încetișor. Până dimineață mai era mult, dar fetița nu mai simțea nevoia să rămână trează.

De vorbă după poveste

• Cine sunt cei șapte paznici ai nopții?
• Cum a adus Ana puțină lumină când luna s-a ascuns?
• Cui îi mulțumești tu seara, înainte de culcare?