Cocoșul Cezar se urca în fiecare dimineață pe gard și cânta: Cucurigu! Toată ferma se trezea la timp, de la porci până la rațe. Era mândru de glasul lui și credea că soarele nu răsare fără el. Își aranja penele bronz și își umfla pieptul.
Într-o dimineață, Cezar a deschis ciocul. În loc de „cucurigu”, i-a ieșit doar un cârâit slab. A încercat iar, apoi s-a oprit, obosit.
– Ce s-a întâmplat cu glasul meu? a șoptit el.
Soarele se ridica peste hambar, iar cocoșul și-a privit aripile, neștiind ce să facă. Nu era obișnuit să înceapă ziua atât de încet.
Cezar a stat mult pe gard, privind soarele. Nu mai simțise niciodată cât de tăcută poate fi ferma fără cântecul lui. Își amintea cum îl lăuda toată lumea pentru glas, și acum se simțea gol, ca o căpiță fără fân. Și-a plecat creasta roșie, trist.
– Cu-cu... cu-cu..., a gâfâit el. Nu pot să cânt! Ce mă fac?
Soarele a răsărit, dar nimeni nu s-a trezit. În hambar, vaca dormea, caprele sforăiau, iar ferma era încă adormită. Doar vântul foșnea prin ogradă.
Pitic, puiul galben, a ieșit primul din cuib.
– Cezar, de ce nu a cântat nimeni? a întrebat el, frecându-și ochii.
– Mi-am pierdut glasul, a șoptit cocoșul, rușinat. Acum toți vor întârzia.
– Și ce facem? a întrebat Pitic.
Cloșca Dora a venit în grabă, scuturându-și penele aurii.
– Liniștește-te, Cezar, a zis ea. Poate ne gândim la o soluție. Pitic, du-te și cheamă toate găinile!
– Pi-pi, alerg! a răspuns puiul și a dispărut printre iarbă.
Pitic a alergat printre cotețe și a adunat găinile treze. Dora le-a ascultat ideile, iar Cezar a coborât de pe gard. Încă se simțea trist.
– Voi putea să vă ajut cu ceva? a întrebat el.
– Sigur, a răspuns Dora. Întâi vedem împreună ce putem face.
Din hambar se auzeau căscaturi. Unele animale se trezeau singure, altele încă dormeau.
Au venit toate găinile din curte. Dora le-a explicat problema.
– Ce facem? Cezar nu mai cântă! a spus una.
– Putem să cântăm noi, a zis alta. Dar nu avem glasul lui.
– Nici nu trebuie să-l avem, a zis Dora. Hai să încercăm altfel.
– Dacă ne unim toate, vom face un cor, a spus Dora. Fiecare face câte un sunet.
– Cot-cot-cot! a început prima. A doua a răspuns: Cotcodac!
Puiul Pitic a ciripit: Pi-pi-pi! Gâștele au gânguit, rațele au măcăit, iar vaca s-a trezit și a făcut muu.
Toată ferma răsuna ca o orchestră veselă. Cezar s-a uitat uimit.
– Voi cântați în locul meu? a întrebat el.
– Nu în locul tău, a zis Dora. Împreună cu tine. Vino lângă noi!
– Dar eu nu pot cânta, a șoptit cocoșul.
– Poți să ne conduci.
La început, Dora a dat semnalul, ridicând o aripă. Apoi l-a chemat pe Cezar lângă ea.
– Tu cunoști cel mai bine începutul cântecului. Ne arăți ritmul?
Cocoșul a ridicat aripile. Pitic, rațele și găinile l-au urmărit, încercând din nou.
Când cineva intra prea devreme, se opreau și reluau. Corul nu semăna cu glasul lui Cezar, dar suna vesel.
Cezar s-a urcat pe gard și a început să dirijeze. Găinile cântau, rațele măcăiau, iar Pitic își strecura „pi-pi” printre ele. Până și măgarul a ieșit din adăpost, căscând.
– Ce petrecere aveți de dimineață? a întrebat el.
Cocoșul i-a făcut loc să asculte. Pentru prima dată în ziua aceea, nu se mai gândea numai la sunetul care îi lipsea.
Seara, prietenii au venit lângă Cezar.
– Credeam că, dacă nu pot cânta, nu mai am ce să fac aici, le-a mărturisit el încet.
– Ne poți dirija, a spus Pitic.
– Și ne poți povesti, a adăugat Dora. Dar ne place să fii cu noi chiar și atunci când stăm liniștiți.
Cezar și-a netezit penele, mulțumit.
După câteva zile, glasul i-a revenit treptat. Cezar a cântat din nou pe gard, apoi a făcut semn corului să i se alăture. Ferma răsuna de glasuri diferite.
Soarele se ridica la fel de frumos ca întotdeauna. Cocoșul a zâmbit: ziua putea începe și fără cântecul lui, dar era mai veselă când prietenii se ascultau unii pe alții.
De vorbă după poveste
- Ce s-a întâmplat cu glasul lui Cezar?
- Cum au ajutat găinile ferma să se trezească?
- Ce ai face tu dacă un prieten nu ar putea face ceva?
Lasa un comentariu