Mira alerga mereu: la masă, la joacă și, după cum spunea mama, chiar și în somn. Într-o zi a urmărit-o pe Pufi până la capătul grădinii. Pisica portocalie se oprise lângă un arc de iederă. Când fetița a trecut pe sub el, în fața ei s-a deschis un loc pe care nu-l mai văzuse.
Era o grădină plină de flori de sticlă. Lalele roz, clopoței albaștri și margarete verzi străluceau în soare ca niște bijuterii, iar fluturii de sticlă zburau lin printre petale. Când vântul trecea printre ele, se auzea o muzică subțire, ca o mie de clinchete.
– Oooh! a șoptit Mira.
Mira a vrut să pună mâna pe o lalea roz, să-i simtă răceala, dar o voce mică a strigat din aer.
– Stai! Nu atinge cu degetele grăbite!
Un fluture cu aripi transparente ca sticla a coborât pe o frunză lucioasă.
– Eu sunt Opal, grădinarul. Și tu cine ești?
– Eu sunt Mira, a spus fetița, trăgându-și mâna. Iar asta e Pufi. Nu vrem să stricăm nimic.
– Sticla se sparge ușor, a zis Opal. Dar dacă ești blândă, florile cântă pentru tine. Vrei să afli cum?
– Da, te rog! a șoptit Mira.
Opal i-a arătat cărarea liberă dintre flori.
– Mergem încet pe aici și privim fără să atingem petalele, i-a spus el.
Mira s-a oprit și a ascultat. Vântul a trecut prin grădină, iar florile au început să sune: ding, ding, dang. Fetița nu mai simțea nevoia să fugă. Voia să audă fiecare clinchet.
– Ce frumos cântă! a șoptit Mira.
– Cântă doar când nu sunt grăbite, a zis Opal. Fiecare floare are un sunet al ei. Poți să-l asculți dacă ai răbdare.
Mira a zâmbit, cu ochii strălucind ca niște sticle mici.
Dar Pufi, care se plictisise, a zărit un fluture de sticlă mai mic și a sărit după el. Coada pisicii a lovit o floare albastră, care s-a clătinat și a început să cadă.
– Nu, Pufi! a strigat Mira.
Mira s-a oprit pe cărare și a chemat fluturele.
– Opal, floarea se clatină!
Grădinarul a zburat spre ea. În grădina fermecată, aripile lui puteau țese un fir de lumină. L-a întins în jurul tulpinii, iar floarea s-a oprit din legănat.
– Bine că mi-ai spus, a răspuns Opal. Acum o pot așeza la loc.
Opal a potrivit floarea albastră pe tulpină. Mira a rămas pe cărare și a chemat-o pe Pufi lângă ea.
– Aici privim, nu alergăm după fluturi, i-a spus încet.
Pisica s-a așezat la picioarele ei. Floarea a sunat încă o dată, subțire, apoi clinchetul ei s-a amestecat cu muzica celorlalte flori din grădină.
– Ai fost atentă și ai cerut ajutor, a spus Opal. Aș vrea să păstrezi o amintire de aici.
A adus o cutiuță căptușită cu mușchi moale. Înăuntru era un clopoțel roz, în formă de floare.
– Îl duci așa acasă. O rogi pe mama să te ajute să-l așezi, a adăugat grădinarul.
– Este foarte frumos, a șoptit Mira. Mi-e teamă să nu-l sparg.
– De aceea îl păstrăm în cutiuță pe drum, a răspuns Opal. Lucrurile fragile au nevoie de grijă, dar și de un loc potrivit.
Mira a închis capacul și i-a mulțumit. Nu trebuia să dovedească nimic ducând floarea fără ajutor.
Mira a purtat cutiuța cu amândouă mâinile până la arcul de iederă. Pufi a mers lângă ea, cu coada ridicată. Dincolo se vedea din nou grădina casei. Fetița s-a întors o clipă, dar florile de sticlă nu se mai zăreau. Doar un clinchet mic părea să o urmeze pe cărare.
Acasă, mama a ajutat-o să atârne clopoțelul în fereastra bucătăriei. Vântul de seară a atins floarea și s-a auzit o muzică blândă, ca de pe altă lume.
– Ce frumos sună, a zâmbit mama. Cine ți l-a dat?
– O grădină care cântă, a răspuns Mira.
În noaptea aceea, Mira a adormit cu un zâmbet, ascultând clopoțelul. Pufi s-a ghemuit pe perna ei. Și chiar și în somn, Mira a mers încet, pe vârfuri, printr-o grădină de sticlă, unde nimic nu se grăbea.
De vorbă după poveste
- Ce a descoperit Mira când s-a oprit să asculte?
- Cui i-a cerut ajutor când floarea s-a clătinat?
- Cum poți avea grijă de un lucru fragil?
Lasa un comentariu