Lumina de pe hol

Andrei avea cinci ani, o pijama albastră cu nori și un secret pe care nu-l spunea nimănui. Se temea de întuneric. Atunci când mama stingea lumina în cameră, ochii lui se măreau și inima începea să bată repede. Camera lui era plină de jucării, dar noaptea toate păreau altfel.

În fiecare seară, Andrei lăsa ușa întredeschisă. Pe hol ardea o lumină mică, galbenă, pe care mama o numea veioza de noapte. Prin crăpătura ușii, o dungă de lumină căzea pe podea, ca un drum.

Într-o noapte, Andrei s-a trezit cu o sete mare. Camera era întunecată, iar umbrele de pe pereți păreau mai mari decât ziua. Mama dormea, iar Andrei nu voia s-o trezească. S-a ridicat încet. Parchetul scârțâia încet sub tălpile lui goale.

Pe vârfuri, a pornit spre bucătărie. Pe hol, lumina mică ardea blând. Dar pe perete se mișca ceva lung și negru, cu gât înalt și cu cap mic. Andrei a înlemnit, cu mâna pe clanță.

– Vai! a șoptit el.

Aerul de pe hol mirosea a lemn și a săpun.

– Bună, Andrei, a spus o voce caldă.

Băiatul a privit veioza rotundă de pe măsuță. În lumina ei s-a ivit un zâmbet mic.

– Eu sunt Lumi. Ai zărit-o pe Umbra Girafă. Te-a luat prin surprindere, nu-i așa?

Umbra părea că își pleacă gâtul lung, în semn de salut.

– Da! Credeam că e cineva pe hol, a șoptit Andrei.

– Hai să ne uităm împreună, a propus Lumi. Vezi haina mamei tale în cuier? Lumina mea cade pe ea, iar în spate apare umbra.

– Deci nu e o girafă adevărată?

– Nu. Doar o formă care seamănă cu una.

Andrei s-a uitat atent. În cuier atârna haina mamei, cu căciula deasupra. Umbra lor semăna cu un animal cu gât lung și cap mic.

– Acum văd! a spus el. Haina e tot aici, unde a pus-o mama.

S-a apropiat cu un pas. Inima nu-i mai bătea atât de repede.

– Hihi, mi s-a părut o girafă, a zâmbit el. Dar cine mai e acolo?

– Coșul cu rufe și scaunul de lângă el, a răspuns Lumi. Vrei să ne închipuim un teatru de umbre?

– Putem?

– În noaptea asta, lumina mea are un strop de magie. Privește peretele!

Lumi și-a rotit fermecat lumina. Umbra căciulii a căpătat două urechi de iepure, cea a coșului a semănat cu un elefant, iar scaunul a devenit o barcă pe perete. Obiectele au rămas la locul lor.

– Uite, un iepure! a șoptit Andrei.

– Și un elefant care merge foarte încet! a răspuns Lumi.

Andrei a râs încetișor. Recunoștea acum cuierul, coșul și scaunul. Și-a așezat mâinile în calea luminii și a încercat să facă un câine din degete.

– Ham! Ham!

– Cine latră? a întrebat Lumi, prefăcându-se surprinsă.

– Câinele meu de umbră! E mic și are urechile cam strâmbe.

– Mie îmi place, a chicotit Lumi. Are urechi numai bune de ciulit!

Umbra Girafă părea că dă aprobator din cap.

– Apropo, pentru ce ai pornit pe hol? a întrebat veioza.

– După apă! Am uitat de sete!

– Bucătăria e chiar acolo, a spus Lumi.

Ceasul bătea liniștit: tic-tac, tic-tac.

Andrei a mers în bucătărie și a băut apă din paharul lui mic. A lăsat paharul pe masă, apoi s-a întors pe hol. Umbrele erau la locul lor.

– Mulțumesc, Lumi. Noapte bună! Noapte bună, Girafă!

A făcut pa-pa cu mâna, iar umbra mâinii lui a fluturat și ea pe perete.

– Noapte bună, Andrei, a răspuns Lumi. Lumina mea rămâne aprinsă aici.

– Știu. Și dacă mai am nevoie de ceva, pot să o chem pe mama, a spus băiatul.

S-a întors în pat și a tras pătura până la bărbie. Prin ușa întredeschisă, dunga galbenă ajungea până aproape de covor.

Pe peretele camerei, umbra perdelei se legăna ușor, ca un val. Andrei s-a uitat la ea fără teamă și a știut că e doar o perdea. Apoi ochii i s-au închis, iar noaptea a rămas caldă, blândă și plină de prieteni.

De vorbă după poveste

• De ce se temea Andrei de umbre?
• Ce era de fapt umbra Girafă?
• Tu ce faci seara când ți-e frică de întuneric?