Peștișorul auriu care număra bule

În camera băiatului Tudor, pe un raft jos, strălucea un acvariu. În el locuia Aurel, un peștișor auriu, cu aripioare transparente ca niște evantaie. Ziua înota în sus și-n jos, se juca de-a v-ați ascunselea printre plante și dădea ocol castelului de piatră. Seara însă, nu știa să stea locului.

Tudor adormise de mult. Camera era tăcută, doar veioza lumina apa cu o culoare blândă, albastră ca un cer de vară. Aurel înota încoace și încolo, făcând cercuri, dar somnul nu venea.

– Nu mi-e somn deloc, a mormăit el. Ce să fac?

De pe fundul acvariului s-a auzit o voce mică, somnoroasă.

– Ce faci, Aurel, de dai atâtea ocoluri? Mă trezești și pe mine!

Era Mia, scoica roz, care își întredeschisese cochilia.

– Iartă-mă, Mia. Nu pot să mă liniștesc, a spus peștișorul. Am înotat toată ziua și tot îmi vine să fac cercuri.

– Hm, a căscat Mia. Eu știu un secret. Când nu poți să dormi, numără bule. Uite, vezi cum urcă?

Aurel s-a uitat în sus. Din pompa acvariului ieșeau bule fine, rotunde, sclipitoare, care urcau încet spre suprafață.

– Pot să încerc, a zis el. Cum să încep?

– Vezi prima bulă? Aceea mică? a spus Mia. Spune: una.

– Una, a șoptit Aurel.

– Acum a doua, care e puțin mai mare. Spune: două.

– Două... a zis peștișorul, urmărind-o cu privirea.

S-a oprit lângă o plantă, ca să vadă mai bine șirul de bule.

Bulele urcau una după alta, ca niște mărgele de argint. Aurel le-a numărat pe rând: trei, patru, cinci. Cu fiecare număr, glasul i se făcea mai moale. Aripioarele se mișcau tot mai încet, iar coada nu mai bătea apa cu putere.

– Șase, șapte, a murmurat el.

– Foarte bine, a șoptit Mia. Nu te grăbi. Fiecare bulă are timpul ei. Lasă-le să urce singure.

Aurel nu s-a grăbit. A răsuflat adânc și a privit o bulă ce se rotea ușor, reflectând lumina veiozei ca o planetă mică.

– Opt... nouă... zece, a spus el, mișcându-și leneș aripioarele. Mia, parcă nu mai am chef să urmăresc fiecare bulă.

– Poți să te odihnești, a zis scoica. Peștii nu trebuie să închidă ochii ca să doarmă. Dacă îți place, mai numără una, dar numai în gând.

Aurel a urmărit încă o bulă, apoi încă una, fără să mai spună numerele cu voce tare.

– Parcă plutesc și eu odată cu ele, i-a șoptit Miei.

– Lasă apa să te legene încet, a răspuns scoica.

Peștișorul s-a apropiat de castel și și-a găsit un loc liniștit, ferit de curent.

Din camera de alături, un ceas a bătut ora zece, grav și lent. Aurel abia l-a mai auzit. Mia și-a apropiat cele două jumătăți ale cochiliei și a rămas liniștită. Plantele din acvariu se legănau încet. Lângă castel, peștișorul se odihnea cu ochii deschiși, mișcându-și foarte puțin aripioarele.

În somn, Aurel a visat că înota într-un ocean mare, cu apă de sticlă, plin de bule aurii. Peștii mari treceau pe lângă el și îi zâmbeau, iar fundul mării era moale ca o pernă. O balenă bătrână cânta un cântec de leagăn, adânc și lin.

– Nu e nevoie să numeri, a spus balena din vis. Bulele vin singure.

– Și unde mă duc? a întrebat Aurel.

– Poți rămâne aici, a zâmbit ea. Privește cum strălucesc pe lângă tine.

– Noapte bună, a șoptit peștișorul.

Oceanul din vis era liniștit, iar cântecul balenei se auzea tot mai încet.

În camera lui Tudor, veioza lumina în continuare apa albăstruie. Peștișorul auriu plutea nemișcat lângă castelul de piatră, cu aripioarele desfăcute ca niște mici evantaie adormite. Bulele urcau, urcau, una câte una, fără grabă.

Iar băiatul, în pat, a zâmbit în somn, ca și cum ar fi simțit cu inima că peștișorul lui e acum liniștit. Camera s-a cufundat în pace, iar bulele au continuat să se ridice ușor spre suprafață, cântând fără sunet.

De vorbă după poveste

• Cum a adormit Aurel?
• Ce l-a învățat scoica Mia să facă?
• Tu ce numeri când nu poți să adormi?