Într-o țară din nord se afla un castel înconjurat de gheață. Gheața era groasă și lucea ca sticla. Prințesa Lia locuia acolo, iar inima ei era caldă ca o ceașcă de lapte cu miere. Numai că nimeni nu venea s-o viziteze.
Într-o dimineață, Lia s-a uitat pe fereastră și a oftat.
– Tudore, de ce e gheața atât de groasă?
– E o gheață fermecată, prințesă, a răspuns paznicul. Poarta mare e blocată de ani întregi. Putem ieși doar pe ușița laterală, dar vizitatorii nu o cunosc.
– Atunci poate le putem arăta drumul, a spus Lia, gânditoare.
– Atunci ies eu și încerc ceva, a hotărât Lia.
– Să nu răcești! a strigat Tudor după ea.
Lia și-a pus mănușile roșii și a ieșit în curte. Zăpada scârțâia sub cizme, iar lângă poartă tremura un pisoi alb.
Vântul fluiera printre crenelurile turnurilor, iar fulgii mari pluteau încet, ca niște pene albe căzute din cer.
– Miau, mi-e frig, a mieunat pisoiul. Mă cheamă Fulg.
– Hai înăuntru, Fulg, a spus Lia. Te învelesc eu.
L-a pus lângă sobă, într-un coș cu pături moi. Când a închis ușa, afară a pocnit ceva.
Lia s-a întors la fereastră, ținând pisoiul în brațe. Afară se auzise o pocnitură: un colț al gheții fermecate se crăpase și începuse să picure.
– Ai văzut? a șoptit Fulg.
– Poate că bunătatea încălzește și vraja aceasta, a spus Lia.
– Acum mi-e bine. Pot să vin cu tine să vedem curtea? a întrebat pisoiul.
Lia l-a învelit pe Fulg într-o păturică și a ieșit pe ușița laterală. Lângă pod au găsit o vrăbiuță pe nume Pui-pui, tremurând în zăpadă.
– Pui-pui! Nu-mi mai pot mișca aripioarele de frig!
– Te încălzesc eu, a spus Lia.
Și-a desprins fularul galben și a învelit pasărea, ținând-o cu grijă între mănușile roșii.
Vrăbiuța s-a ghemuit și a început să cânte. Sub pod s-a auzit un clinchet, apoi un șuvoi de apă limpede a țâșnit printre pietre.
– S-a topit și aici! a strigat Fulg. Dar poarta e tot înghețată.
– Mai căutăm pe cine putem ajuta, a spus Lia.
În poiană l-au găsit pe Tudor, care căra lemne într-o roabă grea. Roata se înfundase în zăpadă.
– Mă descurc eu, prințesă, a bombănit el, gâfâind.
Pădurea mirosea a rășină și a fum de la hornurile îndepărtate. Pașii lor lăsau urme adânci în zăpada albă și pufoasă.
– Te putem ajuta, Tudore? a întrebat Lia. Împingem împreună!
– Mi-ar prinde bine, a recunoscut paznicul.
– Eu trag de funie! a miorlăit Fulg, ieșind din păturică.
– Iar eu vă cânt! a ciripit Pui-pui, acum încălzită, din fularul așezat într-un coș.
Tudor a zâmbit recunoscător. Roaba era grea, dar nu mai trebuia s-o miște singur.
Lia a împins, Fulg a tras, iar Tudor a ridicat de mâner. Hop! Roaba a ieșit din zăpadă. Și soarele, care se ascunsese după nori, a început să strălucească pe gheață. Cei patru prieteni au pornit împreună spre castel, cu roaba încărcată cu lemne uscate. Toți râdeau și își povesteau cine a fost cel mai curajos.
Peste tot s-au auzit clinchete. Gheața fermecată s-a subțiat, apoi s-a topit în firicele de apă care au curs spre șanțurile grădinii. Tudor a putut, în sfârșit, să deschidă poarta mare.
– Uită-te, prințesă! a spus el.
La lumina soarelui, castelul părea că zâmbește. Deasupra intrării, ultimul țurțure se prefăcuse într-un șir de picături strălucitoare.
În fața porții aștepta lumea din sat, cu coșuri pline de pâine caldă.
– Am văzut castelul strălucind și am venit în vizită, a spus o fetiță.
– Bine ați venit! a râs Lia. Am ceai fierbinte pentru toți!
– Mulțumesc, Fulg, a șoptit Lia, mângâind pisoiul.
– Pentru ce, prințesă? a torcat el.
– Pentru că m-ai învățat că un gest mic poate topi o iarnă întreagă.
Seara, în sala mare, toți mâncau pâine cu gem și povesteau. Fulg torcea pe genunchii Liei, vrăbiuța ciripea pe un sfeșnic, iar castelul, rece atâția ani, era acum plin de căldură și de râsete.
De vorbă după poveste
- Ce a făcut Lia pentru pisoiul Fulg și pentru vrăbiuță?
- De ce s-a topit gheața din jurul castelului?
- Tu cum ai putea încălzi inima cuiva care e trist?
Lasa un comentariu