Prințesa Teodora era isteață și mândră, dar avea un cusur: se supăra repede. Când vedea ceva ce nu-i plăcea, striga imediat, fără să întrebe de ce. Servitorii o ocoleau când avea fața încruntată.
Într-o seară, bufnița Ulma, care locuia în turnul vechi, a chemat-o să stea de vorbă.
– Teodora, vino puțin, a spus ea. Vreau să te învăț ceva.
– Ce anume? a întrebat prințesa, bosumflată.
– Să asculți până la capăt.
Dimineața, Teodora a găsit un ghiveci spart lângă cărare. Pământul și florile se împrăștiaseră, iar un băiat necunoscut stătea alături. Își ținea palmele apropiate de piept.
Prințesa a văzut noroiul de pe mânecile lui și s-a încruntat. Nu știa încă cine era, cum ajunsese acolo sau ce făcea. Dar cuvintele i-au venit înaintea întrebărilor.
– Tu ai spart ghiveciul mamei mele! a strigat Teodora. Cum ai îndrăznit să intri în grădina palatului? Voi chema garda!
Băiatul a ridicat mâinile, speriat.
– Prințesă, eu... nu am vrut...
– Nu vreau să aud scuze!
Din ramurile unui stejar, Ulma a bătut ușor din aripi.
– Teodora, ți-am zis să asculți, a șoptit ea. Fă o pauză. Respiră. Întreabă-l ce s-a întâmplat.
Teodora a oftat, ca și cum ar fi înghițit ceva amar.
– Bine, spune, a mormăit ea. Dar repede.
Băiatul și-a șters nasul cu mâneca și a început:
– Mă cheamă Ștefan. Am auzit un piuit mic și am văzut un pui căzut din cuib. Pisica palatului se apropia. M-am aruncat să-l prind și am lovit ghiveciul.
Ștefan a deschis palmele. Un pui de pasăre gălbui, cu cioc mic, tremura înăuntru.
– Îmi pare rău pentru ghiveci, a spus băiatul. Am intrat pe poarta deschisă când am auzit puiul. Nu m-am gândit la florile de lângă cărare.
Teodora s-a uitat la pasăre. Până atunci privise doar cioburile. Începuse să înțeleagă cât de puțin știa când ridicase vocea.
– Ștefan, îmi pare rău că am strigat și te-am speriat, a spus ea. Trebuia să te las să explici.
– Mi-a fost teamă că nu mă crezi, a răspuns el.
– Te cred. Hai să cerem ajutor pentru pui.
Ulma a înclinat capul. Prințesa nu mai încerca să câștige cearta, ci să afle ce aveau nevoie să facă.
Teodora l-a chemat pe grădinar. Ulma i-a arătat cuibul, iar omul a adus scara și a pus puiul înapoi. Copiii au așteptat lângă cărare.
– Uite, se întoarce și pasărea mare! a șoptit Ștefan.
S-au îndepărtat puțin, lăsând ramurile liniștite. Prințesa a auzit din nou piuitul subțire și a răsuflat ușurată. Cel mai grăbit lucru fusese strigătul ei, nu ajutorul.
– Ai văzut? a întrebat bufnița, mijindu-și ochii. Când judeci în pripă, pierzi mereu o parte din adevăr. Când asculți, câștigi o poveste și, uneori, un prieten.
– Am înțeles, Ulma, a spus Teodora, rușinată. Mulțumesc că m-ai oprit.
Grădinarul a strâns cioburile, apoi a adus alt ghiveci.
– Pot să ajut la flori? a întrebat Ștefan.
– Și eu, a spus Teodora.
Au pus pământ în vas și au replantat împreună tufele rămase întregi. Băiatul ținea ghiveciul, iar prințesa aducea apă cu stropitoarea. Le plăcea să vadă florile la loc. Hotărârea de a ajuta îi apropiase.
De atunci, Teodora a început să numere până la zece înainte de a vorbi, ori de câte ori simțea că i se face fața roșie. Apoi punea întrebări: ce s-a întâmplat? De ce? Cum te simți? Oamenii au început să vină la ea cu încredere.
Seara, Teodora și Ștefan s-au așezat sub arcadă. Ulma privea de pe bancă.
– Cum a fost ziua? a întrebat bufnița.
– A început cu un ghiveci spart, a răspuns ea. Și cu o acuzație grăbită.
– Apoi am vorbit, a adăugat Ștefan.
Din grădină se auzea piuitul păsărilor. Puiul era în cuib, iar florile aveau un vas nou.
Luna a răsărit deasupra turnurilor. Ștefan a plecat spre casă, fredonând, iar Teodora s-a băgat în pat, cu inima ușoară. Afară, Ulma ulula încetișor, iar prințesa a adormit știind că o pauză de o clipă poate schimba o zi întreagă.
De vorbă după poveste
- De ce a strigat Teodora la Ștefan?
- Ce s-a dovedit că făcuse băiatul de fapt?
- Tu ce faci când ești supărat pe cineva? Cum poți asculta mai întâi?
Lasa un comentariu