Veverița și ghinda pierdută

Toamna își pusese rochia roșie peste pădure, iar veverița Zina alerga de dimineață până seara cu obrajii plini. Aduna ghinde, multe ghinde, pentru iarna cea lungă. Le ascundea prin scorburi, sub rădăcini, în găuri mici de pământ. Era tare harnică, dar și tare uitucă, iar coada ei se mișca mereu, ca un fuior roșcat de fum.

– Una aici, una dincolo, una sub frunza mare, cânta ea. Nimeni nu știe unde sunt, nici măcar eu!

– Păi dacă nici tu nu știi, cum o să le mai găsești? a întrebat ariciul Oli, privind-o curios.

– O să-mi aduc aminte! a răspuns Zina râzând și a fugit mai departe.

Apoi a venit iarna, cu zăpadă fină și aer rece ca o felie de gheață. Într-o dimineață Zina s-a trezit flămândă și a pornit după comoara ei. A săpat sub bradul cel mare. Nimic. A căutat în scorbura plopului, unde mirosea a lemn vechi. Tot nimic. Labele i-au înghețat, iar burta a început să-i chiorăie.

– Nu-mi amintesc unde am pus fiecare ghindă! a oftat Zina.

Oli ieșise în ziua aceea mai blândă și o văzuse căutând.

– Pot să te însoțesc, a spus ariciul. Poate recunoaștem vreun loc.

Zina i-a arătat rădăcinile de lângă potecă. Își amintea că se oprise acolo într-o dimineață de toamnă.

Au mers amândoi prin zăpadă, adulmecând fiecare tufiș. Sub un strat de frunze înghețate, ariciul a simțit un miros de pământ proaspăt. Din gaura aceea a ieșit un nas mic, roz, iar după el o cârtiță cu blană cenușie.

– Eu sunt Tina, a spus cârtița. Cunosc fiecare tunel de aici. Ce căutați?

– Ghinde! au răspuns amândoi deodată.

– Am găsit câteva când săpam. Le aduc sus, a spus Tina.

Prietenii au așteptat la intrare. Curând, cârtița a împins la lumină cinci ghinde.

– Sunt ale mele! Mulțumesc! s-a bucurat Zina.

A mâncat una și le-a strâns pe celelalte. Oli și Tina erau mulțumiți că găsiseră un început.

– Dar restul proviziilor? a întrebat veverița.

– Caută lângă piatra rotundă, a spus Tina. Am văzut acolo mici gropi.

Zina și-a amintit locul. În zilele următoare a recuperat o parte dintre ascunzători. Nu găsise toate ghindele, dar nu mai căuta fără niciun indiciu. Le mulțumea prietenilor când îi întâlnea.

Iarna a trecut încet. Zina s-a odihnit în scorbura ei călduroasă și a așteptat, ascultând cum picură streașina. Într-o dimineață, soarele a topit zăpada, iar iarba a început să miroasă a verde. Veverița a ieșit în poiană să-și întindă labele și a rămas încremenită.

– Oli! Tina! Veniți repede! a strigat ea.

– Ce s-a întâmplat? au întrebat ei, ajungând gâfâind. Ai găsit ghindele?

– Uitați-vă! Un copăcel! Are frunze cu margini ondulate, ca niște valuri mici!

În mijlocul poienii, între două flori galbene, creștea un stejărel subțire, cât palma. Frunzele lui noi străluceau în soare, iar pe ele tremurau stropi de rouă, mici și rotunzi. Oli l-a mirosit cu nasul, iar Tina a pipăit cu laba pământul de la rădăcină.

– Aici am îngropat o ghindă, a spus Zina încet. Știu acum!

– Atunci ai uitat-o bine, a râs Oli. Din ghinda ta uitată a crescut un copac!

– Peste ani va fi mare, a adăugat Tina. Poate oferi umbră, adăpost și ghinde multor viețuitoare din pădure.

Zina privea stejărelul cu uimire. O ghindă uitată devenise un copăcel. Nu toate proviziile pierdute se întorceau, dar descoperirea aceasta o bucura.

– La toamnă îngrop câteva ghinde pentru copaci, a spus ea. Pentru hrană aleg locuri pe care să le țin minte.

Oli și Tina au zâmbit. Aveau un copăcel de îngrijit.

Au udat împreună, cu multă grijă, copăcelul cu apă din râuleț, iar vântul a foșnit prin crengile lui mici, ca un mulțumesc. Zina știa acum că o ghindă pierdută nu e întotdeauna o ghindă dispărută. Uneori, ea așteaptă răbdătoare, sub pământ, să devină pădure. Iar Zina, cu burta plină și inima ușoară, a adormit în seara aceea zâmbind.

De vorbă după poveste

• De ce nu a mai găsit Zina ghindele?
• Ce a descoperit ea în poiană, primăvara?
• Tu ai plantat vreodată o sămânță? Ce a crescut din ea?