Pe un deal gol, unde vântul bătea fără să se oprească, locuia băiatul Tavi, cu bunicul Nicu. Dealul avea doar iarbă uscată și câțiva pietroi. Tavi se uita la el în fiecare dimineață și își dorea ca dealul să aibă umbră.
Într-o zi de primăvară, bunicul i-a pus în palmă o bobiță mică.
– Asta e o ghindă, Tavi, a zis el. Din ea crește un stejar. Dar nu azi și nu mâine, ci peste mulți ani.
– Cât de mulți? a întrebat Tavi.
– Nu putem grăbi un stejar, a spus bunicul. Îl vom vedea crescând puțin câte puțin. Putem pune câte un copac în fiecare an, într-un loc potrivit, și avem grijă de cei plantați.
Tavi a privit dealul.
– Atunci începem cu ghinda aceasta.
Bunicul i-a arătat unde puteau lucra, iar băiatul și-a adus lopățica roșie.
Au așezat ghinda în pământ, iar bunicul a potrivit locul. Tavi a adus apă cu o ulcică și a pus un semn mic lângă ea, ca s-o găsească ușor. Seara nu se vedea niciun lăstar.
– Aici este începutul? a întrebat băiatul.
– Da, a spus Nicu. Unele începuturi sunt ascunse de privirile noastre.
– Bunicule, nu a crescut nimic, a oftat el.
– Dă-i timp, a spus bunicul Nicu. Rădăcinile cresc mai întâi sub pământ, unde nu le vede nimeni. Tu doar ai grijă de ea.
Tavi a ținut minte vorbele acestea și a venit la ghindă în fiecare zi.
După o lună, din pământ a ieșit un firicel verde, mic cât un deget. Tavi a sărit de bucurie și a strigat tot satul. Vecinul Ghiță, care trecea pe drum cu căruța, s-a oprit și a început să râdă.
– Un copăcel de-o șchioapă? Pentru asta atâta zarvă?
– Pentru asta, da, a răspuns Tavi serios. Peste ani o să ai umbră sub el.
– Până atunci, băiete, o să fiu bătrân și cu bastonul în mână, a râs Ghiță.
– Atunci vei sta sub el cu bastonul, a zis Tavi, și vei vedea cât de bun e.
În anii următori, Tavi și bunicul au plantat câte un copac: un nuc, un tei, apoi un păr. Îi îngrijeau după nevoile fiecăruia. Unele încercări nu reușeau, iar bunicul îl ajuta să înțeleagă ce puteau schimba.
– Am mai învățat ceva, spunea Tavi.
Când un puiet se usca, căutau împreună altul și încercau din nou.
Cu fiecare primăvară apărea un copac nou, iar Tavi creștea odată cu cei de pe deal. Într-un caiet desena frunzele și nota anul plantării.
– Acesta este teiul nostru, îi spunea bunicului. Iar aici este locul pentru următorul puiet.
Nicu îi arăta cum să observe pământul și ramurile. Băiatul nu mai aștepta să vadă totul schimbat într-o singură zi.
Dealul a început să se schimbe. Pe o parte, ramurile verzi se legănau în vânt. Păsările ciripeau printre frunze, iar albinele se învârteau în jurul teilor în floare. Aerul mirosea a miere și a frunze, și vântul nu mai bătea așa de tare.
Tavi ajunsese tânăr când Ghiță a trecut din nou pe drum, obosit de căldură. A zărit umbra nucului și s-a oprit.
– Mă pot așeza aici? a întrebat.
– Cu plăcere, a răspuns Tavi.
Vecinul și-a pus pălăria lângă el. Își amintea copăcelul de care râsese cândva, dar acum vorbea mai încet, privind ramurile deasupra capului.
– Îmi pare rău că am râs atunci, a spus Ghiță. Credeam că un copac mic nu schimbă nimic.
– Nici eu nu vedeam umbra de astăzi, a răspuns Tavi. Dar am continuat să-i îngrijesc.
– Îmi arăți și mie cum pot începe?
Tavi a adus caietul și au ales împreună un loc potrivit pentru alt copac.
Au trecut mulți ani. Tavi a devenit bătrân, iar vecinii și copiii lor au plantat și ei. Dealul avea acum un crâng mare, cu stejari, nuci, tei și alți copaci. Printre ramuri cântau mierle, iar pe cărările umbrite veneau familii la plimbare. Fiecare copac avea o poveste, dar locul crescuse prin grija multor mâini.
– Cine a plantat copacii? l-a întrebat un copil pe bătrânul Tavi.
– Am început cu bunicul meu, apoi ni s-au alăturat și alții, a răspuns el. Câte puțin, an după an.
I-a arătat o ghindă.
– Vrei să aflăm împreună cum o putem îngriji?
Copilul a încuviințat. Sub umbra copacilor vechi începea o poveste nouă.
De vorbă după poveste
- De ce a plantat Tavi un copac în fiecare an?
- Cum s-a schimbat dealul în timp?
- Tu ce ai vrea să plantezi?
Lasa un comentariu