Pisica Mițu avea blana portocalie, patru labe albe ca zăpada și o pasiune: adora să doarmă în cutii. Orice cutie, oricât de mică. Într-o dimineață însorită, pe prispă, a găsit cutia perfectă: un avion mare, roșu, de jucărie. Mițu își făcuse tabăra acolo cu mult drag, așa cum făcea cu orice cutie.
Era avionul lui Tudor, băiatul din casă. Avea aripi late, elice de plastic și un loc rotund în mijloc, exact cât să încapă o pisică.
– Miau, a mormăit Mițu. Ce loc comod! Mi-e somn. Cred că rămân aici puțin, dacă nu mă deranjează nimeni.
S-a ghemuit înăuntru, a închis ochii și a început să toarcă.
Tudor a ieșit pe prispă cu un măr. A văzut avionul și s-a apropiat. Chiar atunci, în basmul acesta, aripile de jucărie au început să strălucească. Avionul s-a ridicat singur, foarte încet, ca un balon.
– Mițu este înăuntru! a strigat băiatul.
A pus mărul pe masă și a chemat-o pe mama, care era în grădină.
Avionul fermecat plutea peste iarbă și peste tufele joase. Mițu s-a trezit, cu mustățile ciufulite.
– Miau! Nu aceasta era cutia mea de dormit?
Aripile au licărit și au trecut încet pe deasupra gardului viu. Pisica s-a ținut de margine. Nu știa să piloteze, dar în poveste avionul își găsea singur un loc liber de aterizare.
– Mițu, te vedem! a strigat Tudor.
Mama lui mergea spre poarta vecinei. Pisica privea în jos, speriată.
– Aș fi preferat să rămân pe prispă, a recunoscut ea.
Nu trebuia să pară neînfricată. Voia doar ca avionul să coboare. În față se întindea o grădină cu lalele, iar pe iarbă era un loc liber, scăldat în soare.
Avionul a atins iarba și s-a oprit lângă doamna Rodica.
– Vai, ce musafir! a spus vecina. Ai venit cu avionul?
– Nu am cerut eu asta, a mieunat Mițu. Voiam doar să dorm.
Femeia i-a vorbit blând, lăsându-i loc să iasă singură. Lalelele galbene se legănau în vânt, iar aripile roșii nu mai străluceau.
Mițu a ieșit încet din avion.
– Mă numesc Mițu și cred că tocmai am fost pisică aviatoare, a mieunat ea.
Rodica nu înțelegea vorbele pisicești, dar i-a vorbit blând. Pisica și-a potrivit blana cu limba, apoi s-a așezat lângă aripa roșie. Acum, când era din nou pe pământ, putea privi grădina și fără să-i tremure mustățile.
Din tufiș a ieșit un cățel cu urechi căzute și o minge.
– Bună! Eu sunt Bobi. Vrei să ne jucăm?
Mițu și-a arcuit puțin spatele.
– Nu te cunosc încă. Stai puțin acolo, te rog.
– Bine. Las mingea aici și aștept.
Cățelul s-a așezat. Pisica l-a privit, bucuroasă că nu se repezea spre ea.
– Aștept aici, a spus cățelul, privind mingea. Nu mușc. Doar sar și fug. Tu ce faci?
– Eu dorm, a răspuns Mițu mândră. Și zbor, uneori.
– Zbori? a întrebat Bobi cu ochii mari. Poți să mă înveți și pe mine?
Mițu a atins mingea cu lăbuța. Bobi a așteptat, apoi a împins-o ușor înapoi. Coada lui se mișca precum o morișcă.
– Asta știu să fac, a spus pisica. Nu zborul.
Rodica le-a pus apă proaspătă. Cei doi au continuat să rostogolească mingea printre umbrele de pe iarbă, descoperind că le plăcea același joc.
Tudor și mama lui au ajuns pe poartă.
– Mițu! Mi-a fost frică! a spus băiatul.
S-a așezat lângă pisică, iar ea s-a apropiat și i s-a frecat de mână. Bobi a adus mingea.
– Văd că ți-ai făcut un prieten, a observat mama.
Avionul stătea nemișcat pe iarbă, cu aripile fără strălucire, ca o jucărie obișnuită.
– Mai bine ne jucăm aici, a mieunat Mițu.
Rodica le-a zâmbit.
– Puteți veni în vizită, a spus ea. Este loc de joacă, iar Bobi se bucură de musafiri.
Tudor a ridicat avionul gol, cu ajutorul mamei. Pisica nu s-a mai urcat în el. Se așezase lângă mingea lui Bobi, mult mai interesată de noul ei prieten.
Mai târziu, Mițu îl vizita pe Bobi prin poarta grădinii.
– Ai adus mingea? întreba ea.
– Este aici. Tu mai zbori?
– Astăzi prefer iarba, răspundea pisica.
Avionul gol rămăsese pe un raft, iar Tudor îi pregătise o cutie de dormit pe prispă. Prietenia pornită dintr-o aventură continua prin jocuri mici, pe placul amândurora.
De vorbă după poveste
- Cum a ajuns Mițu în grădina vecinei?
- Ce a făcut Mițu când i-a fost frică în avion?
- Ce ai putea face pentru a cunoaște pe cineva fără să-l grăbești?
Lasa un comentariu