La marginea lacului cu nuferi galbeni locuia o țestoasă mică, numită Tița. Carapacea ei verde, cu dungi aurii, strălucea în soare. Deasupra purta uneori o pelerină galbenă, primită de la o prietenă. Într-o zi caldă, a lăsat pelerina pe mal și a intrat să se răcorească în apă.
Când a ieșit, pelerina dispăruse! Tița a căutat prin trestii, sub frunze și în spatele pietrelor. Carapacea era, bineînțeles, tot pe spatele ei: făcea parte din corpul său. Dar darul prietenei nu se vedea nicăieri.
– Unde o fi? a șoptit ea. Aici am lăsat-o, lângă piatra cea netedă.
Gândacul Gigel, un vecin mic și auriu, a ieșit dintre firele de iarbă.
– Am văzut o cioară luând ceva galben, a spus el. A zburat spre stejarul cel mare.
– Mulțumesc, Gigel. Mă duc să întreb.
– Vin cu tine. Cunosc cărarea și îți pot arăta pe unde este mai multă umbră.
Au pornit împreună, țestoasa cu pași mici, gândacul mergând înainte și înapoi. Gigel se grăbea uneori, apoi se oprea s-o aștepte.
– Nu pot ține pasul cu tine, îi spunea Tița.
– Atunci mergem în ritmul tău, răspundea el. Stejarul nu pleacă nicăieri.
Se odihneau la umbră, ascultând foșnetul pădurii.
Spre seară au ajuns la stejarul cel mare. Sus, într-un cuib, stătea cioara Cora. Lângă ea se vedeau un nasture, un capac lucios și pelerina galbenă. Tița a recunoscut îndată marginea cusută cu fir verde. Gigel s-a așezat pe o rădăcină, iar ea a ridicat capul spre cuib.
– Bună seara, Cora. Pelerina galbenă este a mea. Te rog să mi-o dai înapoi.
– Am găsit-o pe mal! a croncănit cioara, acoperind-o cu aripile.
– Am lăsat-o acolo cât am intrat în apă, a explicat Tița. Este un dar de la o prietenă și țin mult la ea.
Cora și-a privit colecția și n-a răspuns imediat. Tița a așteptat, apoi a întrebat:
– Ce ți-a plăcut la ea?
– Strălucește în soare, a spus cioara. Îmi place să privesc lucruri frumoase când stau singură.
– Înțeleg, a răspuns Tița. Dar faptul că îți place ceva nu înseamnă că poți să-l păstrezi fără să întrebi.
Gigel a mișcat din antene, privind când spre cuib, când spre Tița.
– Poți să cobori la noi, Cora, a spus el. Nu trebuie să rămâi singură acolo sus.
Cioara a ascultat. Nu se așteptase să fie invitată la vorbă după ce luase pelerina. Și-a strâns aripile și a privit din nou cusătura verde.
– Ai dreptate, Tița, a spus într-un târziu. Am luat-o fără să întreb. Îmi pare rău.
A prins pelerina în cioc și a coborât pe o creangă joasă. A așezat-o cu grijă pe rădăcina stejarului.
– Mulțumesc că mi-ai dat-o înapoi, a răspuns țestoasa, apropiindu-se de darul ei galben.
Tița și-a pus pelerina peste carapace, potrivind marginea să nu se târască pe pământ. Cora a privit-o în tăcere.
– Mâine dimineață mergem la lac, a spus țestoasa. Poți veni și tu, dacă vrei. Apa strălucește frumos când răsare soarele.
– Mi-ar plăcea, a răspuns cioara. Pot să stau lângă voi?
– Sigur, a spus Gigel. Eu aduc veștile din pădure!
S-au despărțit lângă stejar, iar Tița s-a întors spre lac cu vecinul ei. Nu uitase întâmplarea, dar se bucura că putuseră vorbi limpede. Pelerina îi foșnea ușor la fiecare pas. Gigel îi povestea despre o libelulă pe care o întâlnise dimineață.
A doua zi, Cora i-a găsit pe mal, lângă nuferii galbeni. Apa sclipea ca mii de oglinzi mici. Roua lumina frunzele, iar un pește a desenat un cerc la suprafață.
– Nu trebuie să iau nimic ca să mă bucur de toate acestea, a spus cioara.
Tița i-a făcut loc lângă ea.
Au stat împreună până când soarele s-a ridicat deasupra trestiilor. Gigel le-a spus o glumă, iar Cora a râs atât de tare, încât o broască s-a întors curioasă. De atunci, cioara venea des la lac. Îi plăceau sclipirile apei și îi plăcea să aibă cu cine să le privească.
Când găsea un lucru care părea pierdut, Cora întreba prin vecini înainte să-l ducă în cuib. Iar Tița își așeza pelerina galbenă lângă piatra netedă când intra în apă. Pe mal o așteptau uneori doi prieteni: un gândac auriu și o cioară care învățase să ceară voie.
De vorbă după poveste
- Ce lucru al Tiței a luat Cora?
- Ce i-a spus Tița ca să îl primească înapoi?
- Cum poți cere voie să folosești lucrul unui prieten?
Lasa un comentariu