Într-o dimineață însorită, bunicul lui Vlad, Tase, s-a așezat pe prispă cu o foaie albă și a început s-o îndoaie pe rând. Din hârtie crescuse o bărcuță cu vârful ascuțit.
– Poftim, căpitane, a spus bunicul. Barca ta e gata.
– Eu sunt căpitan? a întrebat Vlad.
– De azi, da. Un căpitan are grijă de cei din barca lui.
Vlad și-a pus pălăria albastră, și-a luat haina galbenă de ploaie și a plecat cu bunicul spre pârâul din marginea satului. Apa curgea limpede peste pietre, iar pe mal cântau greierii. Aerul mirosea a mentă și a pământ jilav.
– Barcă, pornește la drum! a strigat el, punând-o ușor pe apă.
Bărcuța a plutit mândră, legănându-se, și Vlad a urmărit-o de pe cărare, lângă bunic. Pe lângă el treceau libelule și fluturi galbeni. Pârâul s-a lărgit un pic, iar bărcuța a început să se învârtă.
– Hei, căpitane! a răsunat un glas subțire. Mă iei și pe mine?
Pe o frunză mare de nufăr stătea o broscuță mică, verde ca iarba. Tremura toată.
– Eu sunt Pic, a spus ea. Aș vrea să ajung la cotitura liniștită, dar curentul este puternic.
– Vino la bord! a strigat Vlad. Un căpitan are grijă de pasageri.
Bunicul a apropiat bărcuța cu un băț, iar Pic a sărit singură la bord.
Pic s-a așezat în mijloc, strângându-se ca o minge verde.
– Mulțumesc, căpitane. Dar barca asta e foarte mică.
– Nu-i nimic, a zis Vlad. Ținem cursul, drept înainte.
Bărcuța a pornit mai departe, încărcată, iar apa clipocea pe lângă ea cu un sunet vesel: plic, plic, plic.
După o cotitură, au dat peste o grămadă de crengi aduse de furtună. Apa se strângea acolo și se învârtea. Bărcuța a început să se învârtă și ea, și Pic a scâncit.
– Căpitane, ne răsturnăm! Mi-e frică!
Vlad a simțit că i se strânge inima, dar și-a amintit de vorbele bunicului.
– Bunicule, am nevoie de ajutor! a strigat Vlad.
A rămas pe cărare și i-a arătat locul. Tase a privit apa.
– Ai făcut bine că m-ai chemat. Nu ne întindem peste mal.
A adus un băț lung și s-a așezat într-un loc stabil. Vlad a rămas lângă el, urmărind bărcuța și broscuța care aștepta înăuntru.
Bunicul a apropiat cu bățul bărcuța de apa liniștită, fără să intre în pârâu.
– Pic, poți coborî pe frunza aceea? a întrebat Vlad.
Broscuța a sărit, apoi s-a întors spre ei.
– Mulțumesc că ați avut grijă de mine!
Vlad a răsuflat ușurat. Nu manevrase singur barca, dar văzuse problema și ceruse ajutor la timp.
Au ajuns pe cărare până lângă podeț. Pic îi urma printre frunze, în apa liniștită, iar bunicul a recuperat bărcuța udă.
– Aici locuiesc, le-a spus broscuța de pe un nufăr.
– Atunci aici ne oprim și noi, a răspuns Vlad.
Hârtia se înmuiase. Nu mai era vremea pentru altă cursă, dar aventura lor ajunsese cu bine la capăt.
– La revedere, Pic! a spus Vlad și i-a făcut cu mâna.
Cu bărcuța udă în palmă, s-a întors cu bunicul acasă pe poteca de lângă pârâu. Soarele coborâse spre acoperișuri, iar Vlad se simțea mai înalt, cu pălăria lui albastră pe cap și cu inima plină de mândrie.
La poartă, Vlad a mai privit o dată bărcuța.
– Am fost căpitan chiar dacă tu ai folosit bățul? l-a întrebat pe bunic.
– Ai avut grijă de pasagera ta și ai cerut ajutor. Asta contează. Hai să punem jucăria la uscat.
– Mâine facem una mai mare?
– Tot de hârtie, pentru joaca de pe mal, a zâmbit Tase.
– Îi fac loc lui Pic, a hotărât Vlad. Eu rămân pe cărare, lângă tine.
Bunicul a potrivit bărcuța pe o farfurie, la fereastră.
– Și strângem hârtia când terminăm, a adăugat el.
Vlad și-a scos pălăria albastră și a așezat-o pe scaun. Avea deja în minte o altă formă pentru barcă, cu vârful puțin mai înalt.
Seara, bărcuța albă s-a uscat pe pervaz, iar Vlad a adormit cu pălăria lângă pernă. A visat că pârâul se făcuse mare ca marea și că toți prietenii lui, mici și mari, navigau împreună, în siguranță, sub stelele argintii.
De vorbă după poveste
- Ce a făcut Vlad când barca s-a prins între crengi?
- De ce a spus bunicul că un căpitan are grijă de pasageri?
- Tu ce barcă ai face și pe cine ai lua cu tine?
Lasa un comentariu