Girafa cu gâtul scurt

Pe câmpia caldă, unde acaciile aruncau umbre lungi și vântul mirosea a praf auriu, trăia o turmă de girafe. Una dintre ele, pe nume Lia, avea ochi blânzi și pete mari, maronii.

Dar gâtul ei era mai scurt decât al celorlalte. Din cauza asta, Lia se simțea mereu mai mică și mai puțin importantă decât ceilalți. Încerca uneori să se ridice pe vârfuri, dar nu schimba nimic.

Într-o dimineață, girafele s-au adunat la acacia cea mai înaltă. Lia a ridicat capul cât a putut, dar frunzele rămâneau departe, în vârf.

– Nu ajungi, Lia? a întrebat Bora, cea mai înaltă, cu un zâmbet mândru. Eu mănânc din cele mai bune! Poate crești și tu într-o zi.

– Sper, a șoptit Lia, cu ochii în pământ. Dar în sufletul ei nu prea credea.

Pițigoiul Gogu, un prieten mic și vesel, s-a așezat pe spatele ei.

– Nu fi tristă, Lia! a ciripit el. Hai cu mine la poiana cu tufișuri. Am văzut ceva acolo.

– Ce ai văzut? a întrebat Lia, fără prea multă speranță.

– Surpriză! Dar trebuie să mergi cu pași mici, ca să nu călcăm florile.

Au mers amândoi prin iarba înaltă, iar soarele a început să încălzească pământul. Gogu a zburat în față, de la tufiș la tufiș, chemând-o vesel. Lia a pășit după el, cu pete tremurând pe spate, până a ajuns la o grămadă de tufe verzi, pline de frunze fragede.

– Gustă! a strigat Gogu. Frunzele de jos sunt cele mai proaspete!

Lia a mirosit prudent o frunză. Era moale, lucioasă și ținea încă roua dimineții. A mușcat și a simțit un gust dulce, ca de miere și mentă. Ochii i s-au deschis mari.

– Sunt delicioase! a spus Lia. Cum de nu le-am observat?

– Astăzi am zburat pe aici căutând insecte, a răspuns Gogu. Mi s-au părut fragede.

Lia a privit tufele. Nu trebuia să ajungă la vârful acaciei ca să găsească frunze bune.

– Mă bucur că mi-ai arătat locul, i-a spus prietenului ei.

Lia a început să râdă încet. Mânca frunză după frunză, mulțumită, iar pe nas îi rămăsese un strop de rouă care sclipea în soare.

La acacie, Bora a găsit câteva frunze tari și s-a oprit din mâncat. A văzut-o pe Lia în depărtare, lângă tufe.

– Oare ce a descoperit acolo? s-a întrebat ea.

Și-a amintit gluma făcută dimineață. Poate că Lia nu avusese nevoie de un sfat despre cât să crească, ci de o vorbă prietenoasă.

Lia a zărit-o din depărtare, a venit în fugă și i-a făcut semn cu capul.

– Bora, vino cu mine! Am găsit ceva bun!

– Ce anume? a zis Bora mirată. Ceva de la tine?

– Frunze moi, proaspete. Sunt atât de multe, încât ajung pentru toată turma, a spus Lia fără nicio urmă de răutate.

Bora s-a apropiat și și-a coborât capul spre tufă. A ales o frunză fragedă, a mirosit-o și a gustat.

– Îmi place! a spus ea.

Lia i-a făcut loc. Gogu s-a așezat pe o ramură, privind cele două girafe. În jur erau destule frunze, iar umbra tufelor se întindea pe iarbă.

– Lia, îmi pare rău că am glumit pe seama gâtului tău, a spus Bora. Nu trebuia să te fac să te simți mai puțin importantă.

– M-a întristat, a recunoscut Lia.

– Am să fiu mai atentă la ce spun.

Lia a încuviințat. Apoi au continuat să mănânce împreună, fără să se mai compare.

Din ziua aceea, toate girafele din turmă au început să caute și frunzele de jos. Lia nu se mai simțea mică. Știa acum că fiecare are un fel de a fi bun la ceva, iar ea ajunsese să-i arate turmei un loc cu frunze proaspete și un fel nou de a privi lumea.

Gogu cânta în vârful nasului ei, iar Bora își aplecase capul lângă al ei, mulțumită. Seara, când soarele a coborât peste câmpie, Lia s-a uitat la umbra ei scurtă și a zâmbit: era exact cât trebuia.

De vorbă după poveste

• De ce era tristă Lia la început?
• Ce a descoperit la tufișuri și ce i-a spus Bora?
• Ce îți place la felul tău de a fi?