Cățelul Azor și oaia pierdută – poveste cu curaj

Azor era un cățel ciobănesc tânăr, cu urechi mari și blană gri-albă. Baciul Ion îl învățase să păzească turma pe pășune. Azor visa să devină cel mai bun cățel din munți, dar uneori îi era teamă de lucrurile mari: de tunete, de întuneric și de înălțimi.

Într-o după-amiază, cerul s-a întunecat repede. Vântul a început să șuiere, iar norii se rostogoleau.

– Azor, adună oile la staul! a strigat baciul. Vine furtuna!

– Vin imediat! a lătrat cățelul și a alergat.

Cu o seară înainte, Azor tresărise la o umbră mișcată de lanternă. Baciul îl liniștise.

– Și câinii mari au fost cândva pui. Învățăm pas cu pas.

Acum, auzind tunetul, cățelul și-a amintit vocea lui calmă. Nu-i plăcea furtuna, dar putea să asculte ce avea de făcut. A pornit pe lângă oi, atent la mișcările lor.

Azor a alergat în jurul turmei, lătrând. Oile au intrat una după alta în staul. Dar, când le-a numărat, a descoperit că lipsește una.

– Nana! a șoptit el. Mielușa Nana nu e aici!

– Nana lipsește, a spus Azor, cu urechile ridicate.

Baciul a privit turma, apoi poteca dinspre stânci.

– Închid poarta și mergem s-o căutăm. Eu iau lanterna. Tu îmi arăți mirosul pe care îl recunoști.

Azor a simțit un fior de teamă, dar a încuviințat. Nana era undeva aproape, iar ei puteau încerca s-o găsească împreună.

Au pornit pe poteca știută. Azor mergea înainte, aproape de baci, cu nasul la pământ. Ion îndrepta lumina spre iarbă și spre pietre.

– Miroase a Nana aici! a lătrat cățelul.

– Te urmez, a răspuns baciul Ion.

Azor a privit în urmă. Era bine să vadă lanterna și să știe că nu trebuia să hotărască singur fiecare pas.

Ploaia îi uda blana. Azor s-a oprit când poteca a devenit prea noroioasă.

– Pe aici e greu de mers, a spus el.

Ion a arătat o porțiune mai tare, lângă gardul de piatră. Au trecut încet pe acolo, păstrându-se pe malul pârâului.

Cățelul a adulmecat iar. Pe o tufă rămăsese prins un smoc alb de lână.

Azor și-a amintit de ghemotoacele de lână adunate în staul și de glasul mielușei. Când a tunat din nou, s-a oprit lângă baci.

– Încă mi-e frică, a spus el.

– Știu, a răspuns Ion. Ne uităm împreună, apoi ascultăm.

Au rămas o clipă tăcuți. Dincolo de ploaie s-a auzit un sunet subțire, venit dinspre o stâncă.

Deodată a auzit un behăit slab, de sub o stâncă.

– Beee... beee...

– Nana! Sunt eu, Azor! a strigat cățelul, alergând într-acolo.

Mielușa stătea ghemuită sub o piatră, tremurând toată.

– Azor! Mi-a fost așa de frică! a plâns ea. Am vrut să prind un fluture și m-am rătăcit.

– Nu-i nimic, acum sunt aici, a spus Azor blând.

– Mă duci acasă? a întrebat Nana.

– Te duc, a promis el.

Baciul a luminat poteca spre staul, iar Azor a mers lângă Nana.

– Ține-te aproape. Nu ne grăbim, i-a spus el.

Mielușa s-a lipit de blana lui. Cățelul se oprea când ea obosea, iar Ion îi aștepta la fiecare cotitură. Tunetele se îndepărtau treptat. În vale începea să se vadă o fâșie de cer mai deschis.

Pe drum, i-a spus povești ca să uite de tunete. Când trăsnea, cățelul se oprea și o liniștea.

– Ți-e frică? a întrebat Nana.

– Puțin, a recunoscut Azor. Dar împreună ne e mai ușor.

– Atunci și mie mi-e mai puțin, a zis Nana.

La staul, baciul a deschis poarta și i-a lăsat să intre. Nana și-a găsit loc lângă celelalte oi, iar Azor s-a așezat alături.

– Ai lucrat cu grijă, i-a spus Ion, mângâindu-l.

– Mi-a fost frică.

– Și ai spus când aveai nevoie să ne oprim.

Nana i-a atins botul.

– Mulțumesc că m-ai găsit, Azor. Noapte bună.

Azor a dormit în noaptea aceea lângă Nana, în căldura turmei. Afară, stelele străluceau peste munți, iar vântul se liniștise. Cățelul închidea ochii cu o inimă mare și caldă, mândru că nu lăsase pe nimeni în urmă. Dimineața, soarele a răsărit peste munți, iar Nana a behăit un bună-dimineața mic și recunoscător.

De vorbă după poveste

• De ce a plecat Azor în furtună?
• Cum a liniștit-o Azor pe mielușa Nana?
• Când ai fost tu curajos, chiar dacă ți-era puțin frică?