Numerele de la unu la zece în pădure

Tina avea cinci ani și învăța să numere. Număra mere, mașini și picături pe geam. Într-o dimineață, mama i-a propus o plimbare prin pădure.

– Luăm coșul pentru gustare? a întrebat Tina.

– Desigur. Mergem împreună pe potecă.

Fetița și-a pus haina galbenă și a așezat în coș merele pregătite de mama. Avea multe lucruri de descoperit.

Pădurea era răcoroasă, cu miros de mușchi și de frunze umede. Tina mergea cu mama pe potecă și număra pașii: unu, doi, trei. Dintr-odată a auzit un foșnet mic. Pe o creangă joasă stătea o bufniță cenușie, cu ochi mari și rotunzi.

– Bună, Tina, a spus bufnița. Eu sunt Una. Numără-ți pașii mai departe, și vei cunoaște prietenii mei.

După câțiva pași, Tina a văzut un arici încolăcit lângă o frunză.

– Un arici! a spus ea, ridicând un deget.

– Începem cu unu, a răspuns Una. Vedem ce grupuri mai găsim.

Mama s-a oprit lângă Tina. Nu s-au apropiat de animal, ci l-au privit până când și-a scos boticul, curios de frunza care se mișca.

Mai încolo, două veverițe roșcate stăteau pe un trunchi.

– Una și încă una: două, a numărat Tina.

– Ai observat amândouă cozile, a spus Una.

Lângă un stejar se vedeau trei ursuleți, ca într-un tablou de poveste. Bruno, cel din mijloc, a căscat. Tina i-a privit din locul ei, lângă mama, și a pregătit trei degete.

– Trei ursuleți! a spus Tina.

– Eu sunt Bruno, a mormăit unul. Tocmai visam la miere.

Mai departe au numărat patru iepurași, apoi cinci păsărele pe o ramură. Șase furnici treceau peste o frunză, iar pe un buștean stăteau șapte melci.

– Număr fiecare o singură dată, și-a amintit Tina. Dacă mă încurc, încep din nou.

Pe o tufă au văzut opt buburuze. Tina a numărat atent, începând cu cea de sus. În iarbă, nouă greieri stăteau la soare.

– Am ajuns la nouă, a spus ea. Ce număr vine apoi?

– Zece, a răspuns Una. Ce ai putea număra chiar acum?

Tina s-a uitat la coș, la frunze și apoi la mâinile sale.

Bufnița a zâmbit misterios.

– Uită-te la tine, micuțo.

Tina și-a privit mâinile. Avea zece degete! Cinci pe o mână și cinci pe cealaltă. S-a uitat la bufniță, apoi la degete, și a început să râdă.

– Zece sunt eu! Mai bine zis, zece sunt degetele mele!

– Ai numărat zece degete, a spus Una. Iar zece se scrie cu două cifre: 1 și 0.

– Pot număra și înapoi? a întrebat Tina.

– Încearcă.

– Zece, nouă, opt...

Mama a ascultat-o și a ajutat-o când s-a încurcat. Tina a reluat fără grabă. Numerele se puteau spune în ambele direcții, dacă avea răbdare să le urmeze.

Tina s-a așezat cu mama pe o bancă.

– Pauză de mere? a întrebat ea.

– Pauză de mere, a răspuns mama.

Una le privea de pe o ramură.

– Tu nu vii lângă noi?

– Eu stau aici, a spus bufnița.

Tina a râs și a luat mărul din coș, pregătită să mai observe ceva.

Lângă buștean creșteau ciuperci: trei într-un grup și încă trei alături.

– Una, două, trei, patru, cinci, șase, a numărat Tina de pe bancă.

– Le privim, dar nu le culegem, i-a spus mama.

Tina a încuviințat și și-a pus coșul gol de gustare lângă ea. Nu trebuia să ia lucrurile acasă ca să le poată număra.

Pe drumul de întoarcere, mama a întrebat-o ce își amintea.

– Un arici, două veverițe și trei ursuleți, a început Tina. Apoi iepurași, păsări și tot felul de viețuitoare.

– Și ce ai făcut când te-ai încurcat?

– Am luat-o de la început.

Una le-a însoțit până la marginea pădurii, apoi și-a luat rămas-bun și s-a întors printre copaci.

Seara, mama a venit s-o învelească.

– Ai numărat azi destul? a întrebat ea.

– Încă un pic, mami: o mamă, un tată, o Tină. Suntem trei!

– Și ne iubim unii pe alții, a râs mama.

Apoi Tina a rămas în pat și a numărat stelele de pe cer, apoi oile, apoi ursuleții de pluș. Ochii i s-au închis la cinci, iar șirul numerelor s-a pierdut încet în vis, cu un zâmbet pe față și cu zece degete strânse pe pătură.

De vorbă după poveste

• Câte degete ai tu la mâini?
• Ce animal ți-a plăcut cel mai mult din poveste?
• Tu ce poți număra de la unu la zece?