Codul secret al bunicii

Ana iubea enigmele. Rezolva rebusuri, desena labirinturi și inventa cuvinte secrete pe care le folosea cu prietenii ei. Dar nimic nu se compara cu ceea ce a găsit într-o sâmbătă ploioasă, în sertarul de jos al comodei bunicii. Era un pachet de scrisori, legate cu un fir roșu, scrise cu semne ciudate.

– Bunico, ce sunt astea? a întrebat Ana.

Bunica Eleonora a ridicat privirea din tricotat. Pentru o clipă a părut surprinsă, apoi i s-a luminat fața.

– Scrisorile mele din tinerețe, a zis ea. Le-am scris cu prietena mea, Maria, într-un cod secret. Atunci aveam cincisprezece ani. Nimeni nu le-a putut citi, nici măcar părinții noștri.

– Pot să încerc să le descifrez? a întrebat Ana.

– Da, sunt scrisori pe care mă bucur să le împart cu tine. Îți dau un indiciu: eram pasionate de bomboane și ne inventasem propriul alfabet.

Ana a privit cercurile, triunghiurile și punctele. A luat un caiet și a copiat cu grijă primul rând, păstrând spațiile dintre grupurile de semne.

A numărat semnele, a căutat cele mai frecvente, a încercat să potrivească litere. Nimic nu părea să funcționeze. În seara a doua, Ana s-a așezat la masă, cu fruntea sprijinită în palmă, și a oftat.

– E prea greu, bunico. Poate nu este un cod. Poate sunt doar mâzgălituri.

– Fiecare semn înseamnă o literă, a explicat bunica. Ne plăcea să desenăm forme de bomboane: rotunde, pătrate sau cu vârf. Punctele ne ajutau să le deosebim.

– Dar cum aflu ce literă are fiecare?

– Caută și printre celelalte foi din pachet. Uneori, când nu mai înaintezi, ajută să schimbi întrebarea.

Ana a desfăcut firul, cu grijă.

Printre scrisori a găsit desenul unei cutii de bomboane. Pe dos era un tabel: literele alfabetului, fiecare lângă un simbol. Un cerc simplu însemna A; un cerc cu punct însemna B.

– Asta e cheia! a strigat Ana.

A comparat semnele cu primul rând. Nu toate încercările ei fuseseră corecte, dar acum avea un punct sigur de pornire.

– Acum înțeleg de ce mi-ai spus de dulciuri! a zis Ana.

– Desenul era ascunzătoarea cheii noastre, a zâmbit bunica. Altfel, nici noi nu țineam minte toate semnele.

Ana a tras tabelul mai aproape și a început să înlocuiască fiecare simbol cu litera lui. Când nu recunoștea unul, revenea la desen. Primul cuvânt s-a legat încet, apoi al doilea.

Literele au apărut una câte una: „Draga mea Eleonora, azi am găsit un loc secret în pădure, unde nu ne vede nimeni”. Ana a citit cu voce tare, iar bunica a închis ochii.

– Maria scria așa de frumos, a șoptit ea.

Ana a descifrat toată seara.

Scrisorile povesteau despre două fete care ascundeau bilete într-o scorbură, după școală. Într-o vară învățaseră să înoate, iar într-alta ajutaseră un câine împotmolit în noroi. Printre aventuri erau glume și desene cu rochii înflorate.

– Parcă vă cunosc și eu acum, a spus Ana.

– Eram tare diferite, a răspuns bunica. Dar ne plăcea să ne ascultăm una pe alta.

Dar în ultima scrisoare, Maria scria că familia ei se mută la mare distanță. Se despărțeau. Maria promitea că într-o zi se vor revedea, la stejarul din marginea satului. Scrisoarea se termina brusc, cu un semn mare: o inimă desenată din pătrățele. Ana a tăcut.

– Bunico, ce s-a întâmplat cu Maria?

Bunica a oftat și a privit pe fereastră.

– Am pierdut legătura după mutare, a răspuns bunica. O vreme am scris, apoi o scrisoare s-a întors și n-am mai aflat noua adresă.

– Ai vrea să încercăm s-o găsim împreună?

– Da. Mi-ar plăcea să știe că încă mă gândesc la ea.

Ana a adus caietul. De data aceasta, indiciile aveau să fie amintirile bunicii, nu simbolurile.

Bunica a scris numele complet al Mariei, școala și anul mutării. Cu ajutorul mamei Anei, au lăsat la biblioteca satului o invitație pentru foștii colegi. O învățătoare pensionară și-a amintit familia.

– Plecaseră la Brașov, a spus ea. Maria cânta la acordeon.

– Bunica povestește la fel! a exclamat Ana. E un indiciu bun, chiar dacă nu avem încă adresa.

Mama a luat legătura cu o asociație din Brașov și a rugat-o să transmită invitația dacă o cunoșteau pe Maria. Au așteptat, fără să știe dacă vor primi răspuns. După câteva săptămâni, telefonul a sunat.

– Aici locuiește Eleonora, prietena mea de la stejar? a întrebat o voce emoționată.

– Maria? a exclamat bunica, strângând telefonul cu amândouă mâinile.

Două săptămâni mai târziu, o mașină s-a oprit în fața casei. Din ea a coborât o doamnă cu părul alb și o brățară de mărgele colorate. Cele două bătrâne s-au îmbrățișat în curte, plângând și râzând. Ana a privit de pe prag, cu ochii umezi.

– După șaizeci de ani! a spus Maria. Încă ne înțelegem fără cuvinte.

Seara, cele trei s-au așezat la masă. Maria a scos din geantă o scrisoare nouă, scrisă în același cod. Ana a luat tabelul și a tradus: „Mulțumesc că nu m-ai uitat. Mulțumesc că nepoata ta e atât de isteață”. Bunica a râs.

– Cod vechi, prietenie nouă, a spus Maria.

Înainte să adoarmă, Ana a scris în caiet, folosind alfabetul din tabel: „Un cod cere răbdare. O prietenie cere grijă”. A lăsat cheia între pagini, ca să-și poată citi mesajul și peste ani. Din odaie se auzeau cele două prietene râzând.

– Mâine ne înveți și pe noi un cod nou? o strigase Maria .

Ana avea deja o idee.

De vorbă după poveste

• Cum a descoperit Ana cheia codului secret?
• De ce era importantă pentru bunica prietena ei Maria?
• Tu ce cod secret ai vrea să inventezi cu un prieten?