Într-o zi de vară, pe un deal verde, culorile s-au adunat la o întrecere. Roșu, Galben, Albastru și Verde voiau să afle care dintre ele este cea mai frumoasă. Toate se credeau cele mai deosebite, iar vorbele lor au început să se ciocnească.
– Eu sunt cel mai frumos! a strigat Roșu. Sunt culoarea mărului și a macilor!
– Ba nu! Eu sunt soarele! a răspuns Galben, strălucind tare. Fără mine, lumea ar fi întunecată!
– Voi sunteți prea gălăgioși, a zis Albastru, cu voce calmă. Eu sunt cerul și marea. Nimeni nu e mai adânc decât mine.
– Dar eu sunt iarba și frunzele, a spus Verde încet. Îmi place să mă văd în ele.
Roșu a bătut din picior.
– Eu sunt cel mai mare! Toată lumea mă vede de departe!
– Dar eu sunt cel mai luminos! a adăugat Galben.
– Eu sunt cel mai liniștit, a spus Albastru, mândru.
Certurile au crescut, iar vântul a început să miște iarba de pe deal.
Verde a încercat să le liniștească:
– Prieteni, să nu ne certăm! Fiecare are frumusețea sa!
Dar nimeni nu l-a ascultat. Roșu s-a întors cu spatele, Galben s-a ascuns în spatele unui nor, iar Albastru s-a retras la marginea dealului. Verde a rămas singur în mijloc, cu ochii triști.
Cerul s-a întunecat deodată. Au apărut nori cenușii și grei, iar prima picătură a căzut pe nasul lui Galben.
– Plouă! a strigat el. Mă ud tot!
– Nici eu nu vreau să mă ud, a mormăit Roșu.
Ploaia a început să cadă mărunt, apoi tot mai tare, cu zgomot de tobe mici.
Culorile au început să alerge după adăpost, dar nu aveau încotro. Dealul era gol, iar picăturile le udau pe toate. În cele din urmă, s-au adunat lângă o stâncă, strânse una într-alta. Roșu stătea lângă Galben, Albastru lângă Verde.
– Brr, e frig, a oftat Albastru.
– Hai să stăm împreună, a zis Verde. Ne încălzim.
În basmul nostru, marginile colorate se atingeau ca niște pete de acuarelă. Între Roșu și Galben apărea portocaliu, iar lângă Albastru se ivea mov.
– Putem încerca lucruri noi fără să dispară culorile noastre, a observat Verde.
Ceilalți au privit petele, surprinși. Pentru prima dată nu se întrebau cine câștigă, ci ce puteau descoperi împreună.
Ploaia a mai stat puțin, apoi s-a oprit. Soarele a ieșit din nori, cald și blând, iar razele lui au trecut prin picăturile rămase în aer. Atunci s-a întâmplat ceva magic: pe cer s-a întins un curcubeu mare, cu toate culorile.
– Uitați-vă! a strigat Roșu. Câte culori vedem împreună!
– Parcă este o sărbătoare a culorilor, a spus el.
– Dar curcubeul de pe cer vine din soare și picături, a observat Albastru. Noi suntem încă aici, pe deal.
Verde a zâmbit.
– Și putem să-l privim împreună.
Roșu și-a plecat capul.
– Îmi pare rău că am vrut să hotărăsc singur cine este cel mai frumos dintre noi.
– Și eu, a spus Galben. Am vrut să strălucesc singur.
– Și eu am fost fudul, a recunoscut Albastru.
Culorile s-au îmbrățișat, iar curcubeul de deasupra lor a strălucit și mai puternic. Copiii din sat au ieșit pe uliță, au arătat spre cer și au strigat de bucurie.
– De acum ne jucăm împreună? a întrebat Albastru.
– Ne jucăm împreună, a răspuns Roșu. Și când vine iar norul, ne ținem strâns.
– Promitem, au spus toate odată.
Un copil din sat, cu o umbrelă mare, s-a oprit sub curcubeu.
– Mamă, uite câte culori! Niciuna nu e singură!
– Așa este, a zâmbit mama. Fiecare are nevoie de celelalte.
De atunci, culorile mai aveau uneori păreri diferite, dar încercau să se asculte.
– Facem loc fiecăruia? întreba Verde.
– Da, răspundeau prietenii.
În nopțile liniștite ale basmului, se odihneau într-o floare mare, fiecare pe petala sa. Iar când vedeau un curcubeu, își aminteau ziua în care încetaseră să caute un singur câștigător și începuseră să privească împreună.
De vorbă după poveste
- Despre ce se certau culorile?
- Ce s-a întâmplat când ploaia a început?
- Care este culoarea ta preferată și de ce?
Lasa un comentariu