Dinozaurul care împărțea jucăriile

Dorin era un dinozaur mic și verde, cu zimți rotunzi pe spate și cu o coadă care măturase toate frunzele din poiană. Avea cea mai mare grămadă de jucării din tot ținutul: mingi, trenulețe, cuburi și o barcă mare. Pe fiecare o ținea curată, cu un șerveț moale, și o chema pe nume.

În fiecare dimineață, Dorin își aducea jucăriile în poiană și le așeza în cerc. Apoi se juca singur, cu toate deodată, și avea grijă ca nimeni să nu se atingă de ele. Iarba din jur mirosea a trifoi și a soare.

Într-o zi, a venit în poiană broscuța Bobi, sărind cu piciorușele ei subțiri.

– Bună, Dorin! a zis ea. Pot să mă joc și eu cu mingea ta albastră?

– Nu! a strigat Dorin și a strâns mingea la piept. E a mea!

Bobi a clipit des, nedumerită. Nu mai fusese refuzată niciodată.

Bobi a plecat cu botul în jos. Dorin s-a întors la jocul lui. A încercat barca, apoi trenul, apoi cuburile. Dar toate păreau mai puțin vesele decât ieri. Poiana era liniștită și goală. Bobi s-a oprit lângă un tufiș și s-a uitat înapoi, cu ochii triști.

După un timp a apărut pisicuța Mimi, cu coada ridicată ca un semn de întrebare.

– Dorin, mă lași să trag trenulețul? a întrebat ea politicos. Doar o tură!

– Nu, a zis Dorin. Dacă îl strici?

Mimi a oftat și a plecat. Coada ei a căzut încet, ca un steag fără vânt.

Dorin a rămas iar singur. Soarele ardea, iar vântul adia încet printre iarbă. Dorin s-a așezat pe jos și s-a uitat la jucăriile lui. Erau multe, dar niciuna nu râdea cu el.

– Nu e distractiv, a mormăit el. Jocul e mai greu singur.

Ca să se distreze, a construit un turn din cuburi. A pus cub peste cub, până a ajuns mai sus decât el. Apoi turnul s-a clătinat și s-a prăbușit cu un zgomot mare, bum! Dorin a oftat.

– Of, cine să-mi spună că am făcut un turn frumos?

Dintr-un tufiș a ieșit Bobi, care se uitase tot timpul.

– Eu ți-aș fi spus, a zis ea. Dar mi-ai spus nu.

Dorin a simțit un nod în gât. Și-a dat seama că i-a făcut rău broscuței.

– Putem face un turn împreună, dacă vrei, a propus ea.

– Îmi pare rău, Bobi, a spus el încet. Mi-a fost frică să nu se strice jucăriile. Dar acum văd că singur nu mă joc bine deloc.

– Nici eu nu mă joc bine singură, a răspuns Bobi. Dar împreună, da.

– Atunci hai să încercăm din nou, a zis Dorin.

Dorin a luat mingea albastră și i-a întins-o broscuței.

– Poftim! Arunc-o!

Bobi a prins-o cu bucurie și a aruncat-o sus. Dorin a alergat s-o prindă, râzând.

– Bravo, Dorin! Ce prindere! a strigat ea.

Dinozaurul i-a trimis mingea înapoi, mai încet, ca s-o poată prinde și ea.

Auzind râsete, Mimi s-a întors în poiană. Dorin i-a făcut semn cu laba.

– Mimi, vino! Poți trage trenulețul cât vrei! Și eu mă joc cu tine, dacă vrei.

– Chiar? a întrebat Mimi, cu ochii mari. Mulțumesc!

– Putem juca de-a gara! a adăugat Dorin.

Trenulețul a pornit, ciuf-ciuf, printre flori și frunze. Bobi a urcat în barcă, iar Dorin a tras-o după el pe iarbă, ca pe un râu. Poiana s-a umplut de chicoteli, de ciuf-ciuf și de șoapte vesele. Mimi mieuna cu glas subțire și făcea pe controloarea de bilete, cu o frunză în laba din față.

Când soarele a început să coboare, au strâns jucăriile împreună. Dorin a zâmbit mulțumit.

– Mâine ne jucăm iar? a întrebat el.

– Împreună! au răspuns Bobi și Mimi.

Mai târziu s-au aprins primele stele. Prietenii s-au odihnit în iarba moale, amintindu-și jocul, iar Dorin a adormit cu mingea lângă el.

De vorbă după poveste

• De ce nu voia Dorin să împartă jucăriile?
• Cum s-a simțit Dorin singur în poiană?
• Tu cu cine împarți jucăriile tale?