Fetița din dulapul cu jucării

Ilinca avea cinci ani, două codițe castanii și un dulap mare, plin cu jucării. Într-o seară, când mama a stins lumina, fetița a auzit un sunet fin, ca un scâncet. Venea din dulap. Camera mirosea a lavandă și a lapte cald, iar prin fereastră se vedea o felie subțire de lună.

Ilinca s-a ridicat din pat, în vârful picioarelor, și a deschis ușa dulapului. Pe raftul de jos stătea iepurașul ei de pluș, Bumbi, cu urechile lăsate și ochii umezi.

– Vai! Vorbești? a șoptit ea.

– Da, a suspinat Bumbi. Și am o mare problemă.

– Ce problemă? a întrebat Ilinca, așezându-se pe covor.

– Noaptea ne trezim cu toții, dar azi a dispărut cheița cutiei muzicale. Fără cântecelul ei, nu putem adormi la loc, a explicat iepurașul.

Din umbră a ieșit un soldățel de lemn, cu spatele drept și nasul mândru.

– Eu sunt Tic. Am căutat peste tot, dar dulapul e prea mare și întunecat. Nu merge nimeni singur acolo, a zis el.

– De ce nu? a întrebat Ilinca.

– Pentru că ne temem de întuneric, a recunoscut Tic, cam roșu la față.

O păpușă de cârpă, într-o rochiță roșie, a sărit de pe raft.

– Eu sunt Floarea și nu mă tem de nimic! Doar de păianjeni... și de praf... și de întuneric, a adăugat ea, mai încet.

– Haideți să căutăm împreună, a spus Ilinca. Eu vă țin de mână.

Ilinca a luat o lanternă mică de pe noptieră. Lumina a tăiat întunericul ca o felie de lună.

– Unde ați văzut cheița ultima oară? a întrebat ea.

– Lângă cutia muzicală, a răspuns Bumbi, dar cutia era sus, pe raftul de deasupra.

Au pornit încet de-a lungul rafturilor de jos, unul după altul, ca un mic tren de jucării. Lumina lanternei dansa pe pereți, iar umbrele păreau mai mari decât erau. Ilinca lumina fiecare colț. Când au ajuns sub cutia muzicală, jucăriile s-au oprit și au privit în sus.

Raftul era înalt. Ilinca s-a ridicat pe vârfuri, dar nu ajungea. A adus un scăunel jos și lat, pe care l-a așezat drept pe covor.

– Floarea, luminează cu lanterna. Tic și Bumbi, uitați-vă să nu cadă cheița pe jos, a spus ea.

De pe scăunel, Ilinca a întins mâna. A găsit cutia muzicală, un nasture, o mărgică... dar cheița nu era acolo.

– Nu e aici, a oftat ea. Oare unde s-a dus?

– Poate a căzut în spatele dulapului! a strigat Floarea.

Ilinca a coborât și a privit în crăpătura dintre dulap și perete. Era negru ca smoala. Bumbi tremura ca o frunză.

– Mi-e frică, a șoptit iepurașul.

– Și mie puțin, a zis Ilinca. Dar dacă mergem împreună, frica e mai mică.

Fetița a luminat crăpătura, iar Tic a trecut primul, cu pași mici de soldat.

– Suntem chiar aici, a spus Ilinca. Dacă ai nevoie de ajutor, ne chemi.

Din întuneric s-a auzit glasul lui Tic:

– Am găsit-o! E aici, lipită de o sticlă de lipici!

Au desprins cheița cu grijă de pe sticla de lipici. Ilinca a pus cutia muzicală pe covor, i-a potrivit cheița și a învârtit-o încet. O melodie blândă a umplut încăperea. Jucăriile și-au adus pernițele aproape, iar toată camera părea mai caldă.

– Mulțumim, Ilinca, a șoptit Bumbi, de acum fără lacrimi. Ai fost foarte curajoasă.

– Și voi ați fost, a spus ea, zâmbind. Tic a intrat după cheiță, iar noi l-am ajutat.

Dinspre dulap s-a auzit un chicotit mic, de bucurie.

A doua zi dimineață, Ilinca a găsit pe pernă un nasture strălucitor, lăsat de Floarea drept mulțumire. Și de atunci, în fiecare seară, înainte să stingă lumina, fetița își punea jucăriile la culcare, bine învelite, și le spunea noapte bună.

De vorbă după poveste

• De ce plângea Bumbi în dulap?
• Cum au făcut jucăriile să nu se mai teamă de întuneric?
• Ție ți-e frică uneori de întuneric? Ce faci atunci?