Furtuna din borcan

Andrei colecționa de toate: pietre, frunze, cochilii goale de melci, nasturi. Le ținea în borcane pe raft. Într-o vară, după o ploaie mare, a ieșit în curte cu cel mai mare borcan din cămară. Cerul era încă înnegrit, iar ultimul nor se retrăgea.

– Poate prind ceva! a șoptit el.

Din nor s-a desprins un fulg de ceață cenușie, cu scântei mici. Se învârtea pe deasupra gardului, încurcat în vânt. Andrei a întins borcanul la timp. Fulgul a intrat înăuntru și s-a învârtit, iar Andrei a strâns repede capacul.

– Te-am prins!

În borcan se zbătea o furtună în miniatură, cu un nor cenușiu, cu fulgere cât acul și picături ca niște mărgele. Se auzea un tunet subțire.

– Dă-mi drumul! Nu-mi place aici! striga furtuna.

– Vorbești? a exclamat Andrei, cu ochii cât cepele.

– Bineînțeles că vorbesc, a mormăit norul. Sunt Tunetica. Mergeam la munte să ud pădurea, dar m-ai prins în borcan. Aici nu-mi pot întinde ploaia peste copaci. Totul se învârte în același loc.

– Nu știam, a răspuns Andrei.

A privit norul cenușiu, care își lipea marginea de sticlă și încerca să vadă cerul.

Andrei a pus borcanul pe masă și s-a uitat lung la furtună. Era frumoasă, dar se zbătea tot mai tare. Fulgerele loveau sticla, iar nori cenușii se rostogoleau neliniștiți. Părea tristă și speriată, nu rea, ca un pui de animal prins într-o plasă.

– Mama, am prins o furtună! a strigat Andrei.

Mama a venit din bucătărie, ștergându-și mâinile de șorț.

– Vai de mine! Dar nu cred că e bine să ții o furtună în borcan.

– De ce? Eu o vreau în colecția mea!

– Tunetica voia să ajungă la pădure, a spus mama. Ploaia ei poate uda copacii și florile de acolo. Dar hai să o ascultăm și pe ea.

Andrei și-a privit colecția, apoi norul din borcan.

– Eu voiam să te păstrez, a recunoscut el. Tu ce ai vrea acum?

Tunetica a arătat spre fereastră, unde cerul se lumina.

Andrei a privit din nou în borcan. Furtuna își lipise obrazul de sticlă și se uita trist la cer, prin geam. O picătură rotundă i s-a prelins în josul borcanului, ca o lacrimă.

– Îmi pare rău, a șoptit Andrei. Nu m-am gândit la tine.

– Îți dau drumul, a spus Andrei. Unde ai vrea să deschid borcanul?

– Într-un loc liber, a răspuns Tunetica. Acolo mă pot ridica spre cer.

Mama s-a apropiat.

– Putem merge până la marginea grădinii, a propus ea.

Băiatul a încuviințat. Pentru întâia oară nu se mai gândea la raft, ci la drumul pe care norul voia să-l urmeze.

Au ieșit împreună în grădină. Andrei ținea borcanul cu amândouă mâinile, iar mama mergea lângă el. Tunetica se liniștise și privea cerul. La marginea florilor era un loc liber, cu iarbă moale.

– Aici este bine, a spus norul.

Băiatul s-a oprit. Vântul mișca frunzele gardului viu, iar capacul părea deodată foarte greu de păstrat închis.

– Gata, a șoptit Andrei. Acum.

Cu mâini tremurânde, a desfăcut încet capacul. Fulgul cenușiu s-a ridicat, s-a întins, a crescut și a devenit un nor mare, cu margini aurii. Un tunet blând s-a auzit în văzduh.

– Mulțumesc, Andrei, a mormăit furtuna.

– Mulțumesc că m-ai ascultat, a spus Tunetica. Știu că voiai să rămân în colecția ta.

– Îmi place să te privesc, a răspuns Andrei. Dar pot face asta și când ești pe cer.

Norul s-a legănat și a prins o margine aurie. Mama i-a făcut cu mâna, iar băiatul a așezat capacul lângă borcanul gol.

Furtuna a zburat spre munți, plutind încet peste case și peste livezi, lăsând în urmă o ploaie mărunțică și răcoroasă. Picăturile cădeau pe fața lui Andrei, care a închis ochii și a râs.

– Merge să ude pădurea! a strigat el. Și o să vină iar!

– Să vină, să vină, a răspuns mama.

Seara, Andrei s-a uitat la raftul cu borcane. Pe cel mare l-a spălat bine și l-a lăsat gol, cu capacul alături. În noaptea aceea, a adormit ascultând ploaia de pe geam, iar în vis furtuna i-a făcut cu ochiul dintr-un nor argintiu.

De vorbă după poveste

• Ce a făcut Andrei când a înțeles că furtuna e tristă?
• De ce are natura nevoie de ploaie?
• Tu ai lăsat vreodată un animal sau un fluture liber?