Maimuța și banana împărțită

În junglă, vara aceea fusese fierbinte și uscată. Bananierii pierduseră aproape toate fructele, iar maimuța Lalo căuta de dimineață până seara ceva de mâncare. Avea blană brună, coadă lungă și o burtică care chiorăia tare. Lalo era o maimuță jucăușă, veselă și dornică de prieteni, iar când îi era foame, îi era greu să se gândească la altceva.

Într-o după-amiază, printre frunze verzi și late, a zărit ceva galben. O banană! Era coaptă, moale și mirosea a miere, a vanilie și a vară. Lalo și-a frecat ochii să se convingă că nu visează. Lalo a sărit pe creangă, a smuls-o din ciorchine și a strigat de bucurie:

– E a mea! Numai a mea!

Tocmai se pregătea s-o desfacă, când a auzit un foșnet încet de sub ea. Era Teo, leneșul cel blând, un vechi prieten de-al ei, care se târa pe ramură, mai încet decât un melc. Avea ochii triști și burta goală.

– Bună, Lalo, a spus el cu glasul lui răgușit. Ai găsit ceva bun?

– Păi... da, a bâiguit Lalo, ascunzând banana la spate, cu obrajii încinși. E ultima din junglă, cred. Nu prea am ce să-ți dau, Teo.

– Am găsit frunze, dar aș gusta și ceva dulce, a spus Teo. N-am ajuns până la bananierii din vale.

Lalo s-a uitat la banana galbenă, apoi la prietenul ei. Îi plăcea să stea cu el pe creangă, să asculte păsările și să urmărească umbrele frunzelor pe pământ.

Banana strălucea în soare ca o bucată de aur. Lalo și-a lins buzele. Îi era foame, atât de foame! Dar îi plăcea și gândul unei gustări împreună. Și-a amintit cum, anul trecut, Teo îi dăduse din frunzele lui când ea răcise.

– Hmm, a mormăit Lalo. Dacă o împart, rămâne foarte puțin pentru mine.

– Nu trebuie să mi-o dai, a zis Teo. Mănânc-o tu, dacă îți este foame.

Lalo a privit fructul, apoi a zâmbit.

– Aș vrea să gustăm amândoi. Îl împărțim?

– Mi-ar plăcea, a spus leneșul.

Maimuța a desfăcut banana și a rupt-o în două bucăți. Pe una a păstrat-o, iar pe cealaltă i-a întins-o lui Teo.

Au mâncat amândoi, fără grabă, cu ochii închiși, ascultând cum cântă greierii prin frunziș și cum foșnesc frunzele late în vânt. Banana era mai dulce decât oricare alta pe care o gustase Lalo.

Simțea cum îi crește ceva cald în piept, mai cald chiar decât soarele. Teo mesteca încet și zâmbea larg, cu ochii închiși, ca un copil care primește un cadou.

– Mulțumesc, a șoptit Teo. Nu uit niciodată un lucru ca ăsta.

– Nici eu, a zis Lalo. Parcă a fost mai bună așa, în doi.

Deasupra lor, tucanul Tica, cu ciocul lui mare și portocaliu, i-a privit de pe o creangă înaltă și a coborât în zbor.

– Am văzut tot, a spus el. Știți că de pe cea mai înaltă ramură am zărit ceva?

– Ce anume? au întrebat amândoi deodată.

– Dincolo de râu este un bananier plin de fructe coapte! a spus Tica. Tocmai l-am zărit când zburam spre voi.

– Ce veste bună! a exclamat Lalo. Ne arăți și nouă drumul?

– Sigur, a răspuns tucanul. Sunt destule fructe pentru o gustare împreună și pentru prietenii pe care îi vom întâlni acolo.

– Eu merg încet, a oftat Teo.

– Te așteptăm, a răspuns Lalo. Nu trebuie să ne grăbim.

Au pornit pe ramurile groase care se întindeau spre râu. Maimuța se oprea lângă leneș, iar Tica zbura câte puțin înainte. Din când în când, le arăta câte o floare ori o șopârlă ascunsă printre frunze.

Dincolo de râu, după un pod de liane, bananierul avea ciorchini aurii. Au mâncat până s-au săturat și au cules și pentru prietenii lor. Lalo se bucura de belșugul găsit, dar își amintea cu drag și de jumătatea de banană de pe creangă. Fusese o gustare mică, pe care o alesese cu plăcere.

De vorbă după poveste

• Ce a făcut Lalo cu ultima banană?
• Cum s-a simțit ea după ce a împărțit-o?
• Tu ce ai împărțit cu un prieten?