Norișorul care nu putea să doarmă

Într-o seară liniștită, cerul s-a făcut albastru-închis, iar prima stea s-a aprins deasupra dealurilor. Toți norii s-au strâns unii lângă alții, ca să doarmă. Toți, în afară de unul: norișorul Pufi, cel mai mic și mai pufos dintre ei.

Pufi s-a întors pe o parte, apoi pe cealaltă. S-a făcut mic ca o minge, apoi lung ca o eșarfă. Nimic nu mergea. Ochii îi rămâneau larg deschiși și se uitau la stele.

– Nu pot să dorm, a oftat el. Ce să fac?

Un nor mare, de lângă el, a mormăit în somn:

– Șșșt, micuțule. Numără oi.

– Nu am oi, a șoptit Pufi. Doar stele. Și sunt prea multe.

Norul cel mare a început să sforăie, așa că Pufi a rămas treaz, fără să știe ce să mai încerce.

Atunci a început să adie un vânt ușor, care mirosea a iarbă tăiată și a flori de tei. Era Boarea, vântul de seară, care străbătea cerul ca să vadă dacă toți sunt bine.

– Ce faci tu aici, treaz, norișorule? a întrebat ea.

– Nu pot să adorm, a răspuns Pufi. Mă foiesc, mă răsucesc și mi se pare că tot cerul se uită la mine.

– Nu te grăbește nimeni, a spus Boarea. Norii sunt aici, lângă tine. Vrei să te legăn puțin?

– Chiar poți? a întrebat Pufi, cu glas mic.

– Pot, a spus vântul. Dacă vrei, putem încerca ceva împreună. Respiră adânc, ca și cum ai sufla într-un fluier, încet, încet. Și lasă-te pe spate.

Pufi a tras aer în piept și l-a dat afară, șșșș. Era ca și cum ar fi suflat într-o pană.

Boarea l-a luat ușor și l-a legănat, la dreapta, la stânga. Pufi simțea cum cerul se mișcă odată cu el, ca o barcă pe un lac liniștit.

– Așa e bine? a șoptit vântul.

– Mmm, a zis Pufi. Parcă mă topesc.

Dar, după puțin timp, norișorul a deschis un ochi.

– Boarea, tot îmi vine să mă răsucesc. Dacă mă trezesc din nou?

– Atunci ne mai legănăm puțin, a răspuns ea. Nu trebuie să adormi chiar acum. Hai, respiră încet, odată cu mine.

Pufi a închis ochii, dar n-a putut să stea locului. S-a uitat în jos și a văzut un câine care dormea în ogradă, o pisică pe gard și lumina caldă din fereastra unei case. Peste tot era liniște, iar liniștea aceea i s-a părut deodată frumoasă, ca o cântare fără cuvinte.

Pufi a respirat. A numărat o răsuflare, două, trei. La a patra, Luna a ieșit de după deal, rotundă și argintie, și i-a zâmbit.

– Bună seara, Pufi. Văd că încă ești treaz, a spus ea cu voce calmă.

– Nu pot să dorm, Lună, a recunoscut norișorul. Mă gândesc la tot ce am făcut azi și gândurile nu-mi dau pace.

– Atunci spune-i noapte bună fiecărui lucru, l-a îndemnat Luna. Noapte bună, soare. Noapte bună, ploaie. Noapte bună, copii.

Pufi a încercat. I-a spus încet noapte bună soarelui care apusese, apoi vrăbiilor din cuiburi și florilor care își închiseseră petalele. Cu fiecare urare, cerul i se părea mai primitor, ca o pătură. Boarea îl legăna în același ritm, iar el nu se mai grăbea deloc.

– Noapte bună, stele, a șoptit el la urmă. Noapte bună, vânt, noapte bună, Lună...

Nu a mai terminat. Ochii i s-au închis singuri, iar glasul i s-a stins într-un suspin lung.

– Visează frumos, a șoptit Boarea, și l-a învelit cu o fâșie de ceață.

Sus, pe cerul întunecat, norișorul Pufi dormea acum liniștit, mic și rotund, cu Luna veghindu-l. Jos, în sat, un copil dormea și el, cu pătura sub bărbie. Vântul a mai trecut o dată printre acoperișuri, încet, ca un suspin, și toată lumea a adormit.

De vorbă după poveste

• De ce nu putea Pufi să doarmă?
• Ce a făcut Boarea ca să-l ajute pe norișor?
• Tu ce faci seara ca să te liniștești?