La capătul străzii Teilor locuiau doi copii care nu se cunoșteau. Pavel avea șase ani și era mereu în mișcare: alerga, striga, sărea peste linii de cretă. Daria avea cinci ani, o codiță blondă și o carte, pe care o citea pe prispă. Pe lângă gardurile albastre și verzi înfloreau mușcate.
Într-o după-amiază, Pavel a lovit mingea prea tare și aceasta a zburat peste gard. Pleosc! A aterizat chiar lângă picioarele Dariei. Fetița a ridicat ochii din carte, speriată. Mingea se rostogolise printre iarbă, între două flori galbene, și se oprise lângă pantofiorii fetiței.
– Mingea mea! a strigat Pavel. Dă-mi-o repede!
– Nu striga, te rog, a șoptit Daria. Am citit un loc frumos și m-ai speriat.
– Dar vreau mingea! s-a încăpățânat el.
Daria s-a uitat la minge. Era colorată, cu dungi roșii, galbene și albastre, și părea veselă.
– E frumoasă, a zis ea încet. Cum o cheamă?
– Mingea nu are nume! a râs Pavel, mirat de întrebare.
Fetița a mângâiat dungile lucioase, iar în ochi i s-a aprins o lumină jucăușă.
– Orice lucru frumos are un nume, a spus Daria. O s-o cheme Pestriță.
Pavel a pufnit, apoi s-a gândit. Nu mai auzise niciodată pe cineva dând nume unei mingi. Și i s-a părut, deodată, o idee grozavă.
Daria și-a pus cartea pe prispă, cu un semn la pagina unde rămăsese.
– Hai să ne jucăm cu Pestrița! a propus Pavel.
– Eu nu prea știu. Sunt mai înceată.
– Putem încerca în curtea ta?
– Da, intră pe poartă, a spus fetița.
Pavel și-a cerut voie de la mama lui, care stătea pe prispă, apoi a venit.
Prima oară, Pavel a aruncat mingea prea tare, iar Daria nu a prins-o. A doua oară, a aruncat-o prea sus. Daria s-a așezat pe iarbă, descurajată.
– Nu mă pricep. Eu doar citesc, a șoptit ea.
Pavel s-a oprit. A văzut tristețea de pe fața ei și a privit mingea.
– Am aruncat prea tare, a spus el. Hai să încercăm altfel. O rostogolesc încet, iar tu o oprești cum îți este mai ușor.
Daria a ridicat privirea.
– Așa aș vrea, a răspuns ea, așezându-se mai aproape.
Au început din nou. Pavel rostogolea mingea ușor pe jos, iar Daria o oprea și o trimitea înapoi. Pestrița se rostogolea de colo-colo și părea că râde.
– Merge! a strigat Daria, bucuroasă.
Pavel a râs și el. Jocul nu mai era o întrecere. Învățau împreună cât de încet sau de repede le plăcea să trimită mingea.
Apoi Daria a arătat spre prispă.
– Vrei să-ți arăt cartea mea? Este despre o minge care ajunge pe Lună.
– Nu știu dacă pot să stau mult, a zis Pavel.
– Citim câteva pagini și vedem dacă ne place.
Băiatul a privit coperta, curios să afle cum putea o minge să ajungă atât de departe.
S-au așezat pe prispă, unul lângă altul. Daria citea cu voce domoală, iar Pavel asculta, cu mingea în poală. Când s-a terminat capitolul, el a întrebat:
– Și mingea a ajuns cu adevărat pe Lună?
Vântul mișca frunzele teiului din fața casei. Daria a întors cartea ca să-i arate desenul de pe ultima pagină.
– În poveste, da! a răspuns Daria. Cineva a inventat aventura aceasta.
Pavel a privit mingea desenată printre stele.
– Mi-a plăcut. Mai citim și mâine? După aceea putem să ne jucăm cu Pestrița.
– Bine, a râs fetița. Poate inventăm și noi o aventură pentru ea.
Pavel a ridicat mingea, încântat de idee.
Din ziua aceea, se întâlneau des. Uneori se jucau cu mingea, alteori citeau pe prispă sau inventau întâmplări. Pavel rămânea plin de energie, iar Dariei îi plăceau în continuare momentele liniștite. Învățaseră să se întrebe ce voia fiecare și să găsească jocuri în care amândoi se simțeau bine.
Seara, când se întorcea fiecare acasă, își făceau cu mâna de pe cele două prispe.
– Pe mâine, Daria!
– Pe mâine, Pavel!
Iar Pestrița dormea liniștită între ei, pe iarba plină de roua serii.
De vorbă după poveste
- Prin ce erau diferiți Pavel și Daria?
- Ce au descoperit împreună la joacă și la citit?
- Ce joc îi poți propune unui prieten care preferă altceva decât tine?
Lasa un comentariu