Prințesa care a plantat o pădure

Regatul Verdeluț avea dealuri golașe și pământ uscat. Prințesa Ioana își dorea tare mult o pădure unde să se joace. Dar nu avea niciun copac, iar vântul ridica doar praf pe cărări. Nici măcar o floare nu își ridica fruntea pe acele dealuri. Doar câțiva ciulini uscați zornăiau sub bătaia vântului fierbinte.

În ziua în care a împlinit șase ani, tatăl ei a întrebat-o:

– Ce cadou îți dorești de ziua ta, Ioana?

– Un copac, tată! a zis fata. Vreau să plantez unul pe deal.

Grădinarul Mihai i-a dat un puiet subțire de stejar. Ioana a săpat o groapă mică, a pus puietul înăuntru și l-a udat cu apă din găleata ei.

– Va crește? a întrebat ea.

– Încet, prințesă, a spus Mihai. Copacii nu se grăbesc.

– Atunci îl voi aștepta, a hotărât Ioana.

Venea des cu Mihai să vadă dacă puietul avea nevoie de apă. Într-o dimineață, o cârtiță cu ochelari a ieșit din pământ.

– Ce faci aici? a întrebat ea.

– Îngrijesc primul meu copac!

Cârtița și-a aranjat ochelarii și a cercetat puietul. Pământul din jur nu mai era doar un loc gol.

– Cresc o pădure! a spus Ioana. Eu sunt Ioana. Tu cine ești?

– Pufi, a răspuns cârtița. Vreau să te ajut. Pământul e tare, dar eu îl pot afâna pentru rădăcini.

Au bătut palma, cu laba ei moale și cu mâna prințesei, și de atunci au rămas prietene bune, care își povesteau toate secretele.

Anul următor, la ziua ei, Ioana a plantat un fag. Anul după aceea, un tei. Pufi săpa gropile, Mihai aducea puieții, iar Ioana îi uda pe toți, cu găleata ei mare.

– Câți copaci avem? a întrebat Pufi.

– Trei! a numărat Ioana. Dar încă nu e o pădure.

– Nu încă, a spus Mihai. Putem să-i chemăm și pe ceilalți să planteze.

– Și să ne ajute să-i îngrijim, a adăugat Pufi.

Un fluture s-a oprit pe o frunză.

– El a venit deja în vizită! a râs Ioana. Mi-ar plăcea să găsească aici mai multă verdeață.

Vecinii s-au alăturat, iar în fiecare an au plantat alți puieți. Mihai le arăta unde aveau loc să crească. Ioana îi îngrijea împreună cu ei. Au trecut mulți ani: prințesa a crescut, iar pe deal s-a ridicat o pădure tânără.

– Auzi cum cântă? a întrebat Pufi.

Păsările se întorceau primăvara, iar sub ramuri răsăriseră iarbă și flori mici.

Într-o vară fierbinte, un sat vecin a rămas fără apă în fântână. Oamenii au venit să ceară ajutor.

– Mai aveți apă? a întrebat un bătrân obosit.

– Da, în puțul castelului, a răspuns Ioana. Mihai vă ajută să umpleți gălețile. Iar până vă odihniți, veniți la umbra copacilor.

Pufi a alergat să le arate cărarea răcoroasă de lângă grădină.

Au umplut vasele la puț, apoi s-au așezat sub copaci. Pământul era mai răcoros decât pe dealul golaș de altădată.

– Aici se simte altfel aerul, a spus bătrânul.

– Umbra ne ajută, a răspuns Mihai. Tot trebuie să avem grijă de apă, vara aceasta.

Copiii au stat pe iarbă, ascultând frunzele, în timp ce adulții pregăteau întoarcerea.

– Cine a făcut pădurea aceasta? a întrebat bătrânul.

– Am început cu un copac de ziua mea, a spus Ioana. Apoi au venit mulți prieteni, ani la rând.

– Am săpat și eu! a adăugat Pufi, mândră.

Mihai i-a privit zâmbind. Își amintea puietul subțire și găletușa prințesei, de la care pornise totul. Acum potecile se pierdeau printre trunchiuri.

De atunci, toți copiii din regat au început să planteze câte un copac la ziua lor. Dealurile s-au umplut de verdeață, iar cântecul păsărilor se auzea de la un capăt la altul al țării. Când veneau copii în vizită, Ioana le arăta cum se pune puietul și cum se acoperă rădăcina cu pământ negru, moale și mirosind a viață.

Seara, Ioana s-a așezat sub primul ei stejar, acum umbros, cu Pufi alături.

– Au trecut atâția ani de când l-am plantat, a spus ea. Mă bucur că nu ne-am oprit la primii trei copaci.

– Și că n-am uitat să-i îngrijim, a răspuns cârtița.

Deasupra lor foșneau frunze noi. Pădurea avea mult de crescut, împreună cu oamenii ei.

De vorbă după poveste

• Ce a plantat Ioana de ziua ei?
• Cine a ajutat-o pe prințesă să crească pădurea?
• Tu ce ai putea planta, împreună cu cineva drag?