Rândunica și cuibul de sub streașină

Sub streașina unei case vechi, cu obloane verzi, atârna un cuib mic, făcut din lut și din fire de iarbă. În cuib locuiau Mama Ciripa și puii ei: Pic, Pip și Zări. Era seară, soarele coborâse după deal, iar cerul se făcuse portocaliu ca o felie de dovleac.

– Mamă, mie nu-mi vine somnul, a ciripit Pip, foindu-se în cuib.

– Nici mie, a zis Pic. Spune-ne o poveste!

– Una cu drumuri lungi, a adăugat Zări încet. Dar nu prea înfricoșătoare.

– Bine, copii. Vă spun povestea drumului nostru spre țările calde, a răspuns mama.

Puii s-au strâns unii într-alții, lipiți de pieptul mamei. Erau pene moi, căldură bună și miros de lut și de vară. Mama Ciripa și-a înălțat puțin aripile, ca o pătură largă și caldă, și a început să povestească, cu glasul ei tremurat și blând, ca un clopoțel.

– Toamna, când frunzele se fac galbene, pornim într-o călătorie, a spus mama. Până atunci veți crește și vom exersa zborul împreună.

– Și unde mergem? a întrebat Pic.

– Peste dealuri și râuri, spre țări mai calde. Uneori avem de trecut și marea. Zburăm împreună cu alte rândunici.

Zări s-a lipit mai bine de penele mamei. Se gândea la dealuri, la râuri și la marea întinsă, unde nu văzuse niciodată o streașină. Și-a privit aripile încă mici.

– Oare vor crește destul? s-a întrebat el.

Mama i-a atins blând creștetul cu ciocul.

– Mamă, dar dacă obosesc? a șoptit Zări.

– Învățăm să zburăm tot mai mult, puțin câte puțin. Pe drum căutăm locuri bune pentru popas, a spus mama.

– Și dacă nu te mai văd?

– Vom sta aproape de cârd. De aceea exersăm împreună, înainte de călătoria cea mare.

Pip a căscat, dar n-a vrut să se oprească din ascultat. Mama a continuat povestea, cu glasul tot mai încet: despre un vânt bun, care îi ajută pe călători, despre nopți când stelele arată drumul și despre dimineți cu miros de sare, când se zărește marea.

– Și cum arată marea? a întrebat Pic.

– Ca un cer întins pe pământ. Albastră, cu valuri care cântă șșș.

– Șșș, a repetat Pip, jumătate adormit.

– Și apoi ajungem în țara caldă, unde e vară mare, a zâmbit mama. Mâncăm muște bune, ne jucăm în soare și așteptăm primăvara.

Zări s-a gândit mult, uitându-se la aripile lui mici, pe care le mișca încet, ca să le încerce. Apoi a spus, hotărât, cu glasul lui mic, dar clar, ceea ce nu mai spusese niciodată:

– Mamă, eu cred că pot. Zbor puțin, apoi mă odihnesc, apoi iar zbor. Așa cum ai zis.

– Exact, Zări, a răspuns mama, cu ochii strălucind. Așa zboară toți, pas cu pas, aripă cu aripă.

Pic a zâmbit și el, apoi și-a băgat capul sub aripa mamei. Pe cer se aprinseseră primele stele, mici și albe ca niște boabe de orez. Vântul bătea ușor, cântându-le un cântec despre drumuri lungi. Pe streașină, un greier făcea cri-cri, cri-cri, ca un ceas mic care numără somnul.

– Noapte bună, Pic. Noapte bună, Pip. Noapte bună, Zări, a șoptit mama.

– Noapte bună, mamă, a murmurat Zări, ultimul care mai era treaz.

Și-a ascuns ciocul în penele moi și s-a liniștit. Pentru seara aceea nu mai avea niciun drum de făcut.

Cuibul s-a liniștit de tot, iar în jur nu se mai auzea decât freamătul frunzelor. Pic respira rar, Pip își mișca aripa în vis, iar Zări zbura, în somn, peste dealuri înalte, spre o mare albastră. Mama Ciripa i-a acoperit cu aripile, a privit stelele și a zâmbit.

Toată noaptea, sub streașina casei vechi, cuibul de lut a legănat patru inimi mici și calde. Luna s-a ridicat peste acoperiș, iar vântul a trecut pe lângă ei în vârful aripilor, ca să nu-i trezească.

De vorbă după poveste

• Despre ce drum le-a povestit mama rândunică puilor?
• De ce îi era frică lui Zări și ce a hotărât el?
• Tu ce faci când ți se pare că ceva este prea greu?