Era o seară rece de toamnă când călătorul Toma a intrat în satul Valea Mică. Avea pălăria lată, rucsacul uzat și stomacul gol. Mergea de la prânz și nu mâncase nimic. Bătu la prima casă, dar nimeni nu deschise. Bătu la a doua, și tot nimic.
În mijlocul satului era un loc de popas, lângă fântână. Toma și-a lăsat rucsacul și a cerut voie să pregătească o supă. Din traistă a scos o oală și trei pietre rotunde, pe care le-a spălat. Lina, fetița cu flori în păr, privea curioasă.
– Ce fel de supă faci, călătorule? a întrebat ea.
– Fac supă de pietre, a spus Toma serios. Cea mai bună supă din lume! Dar mi-ar trebui puțină apă.
– Supă de pietre? a râs Lina. Pietrele nu se mănâncă!
– Dar se gătesc, a șoptit Toma cu un ochi închis. Adu-mi apă și vei vedea.
Morarul satului, nea Gică, i-a adus apă, iar Toma a pregătit focul în locul de popas. Lina a rămas lângă bancă, urmărindu-l cum punea oala. Cele trei pietre au intrat în apă. Oamenii ieșeau din case, curioși.
– Chiar va ieși supă? se întrebau.
Toma amesteca și privea când spre oală, când spre ferestre, de parcă aștepta încă un ingredient.
Bunica Linei, Smaranda, a venit cu mâinile în șold.
– Nu avem un ospăț pregătit pentru musafiri, a spus ea.
– Nici eu nu am, a răspuns Toma. Dar încerc să facem ceva împreună. Supa mea are deocamdată apă și pietre. Cu o ceapă ar mirosi mai bine.
Bătrâna a privit oala, neîncrezătoare, apoi s-a gândit la cămara ei.
Smaranda s-a întors cu o ceapă. Toma a curățat-o, a tăiat-o și a pus-o în oală.
– O ceapă pot aduce, a spus femeia.
– Mulțumesc, a răspuns călătorul, amestecând cu lingura de lemn.
Lina s-a apropiat de bancă să simtă mirosul. Începea să semene cu o supă, chiar dacă numele ei rămânea cel mai caraghios pe care îl auzise.
Mirosul s-a răspândit prin sat. Nea Gică, morarul, a ieșit cu nasul în vânt.
– Ce miroase așa bine?
– Supă de pietre! a strigat Lina. Dar mai are nevoie de ceva. Morcovi, poate.
Nea Gică a ridicat din umeri și s-a întors cu un braț de morcovi.
Fiecare a mai adus câte ceva: cartofi, pătrunjel, țelină, o bucată de pastramă și fasole deja fiartă. Adulții spălau și pregăteau legumele, iar Lina așeza castroanele pe masă. Toma le mulțumea tuturor. Singur avusese doar oala și ideea; acum, lângă foc, stăteau oameni care discutau ce gust i-ar mai plăcea fiecăruia.
Supa devenise aurie și plină de legume. Toma a scos cele trei pietre și le-a așezat deoparte, apoi a gustat dintr-o lingură.
– Mai punem puțină sare, a spus el.
Smaranda a adus săculețul. Nu mai privea cu bănuială spre oală. Se gândea la castronul pe care avea să-l împartă cu nepoata ei, așezată lângă masă.
– Gata, a spus Toma. Supa de pietre este gata!
Lina a adus castroane și lingurițe, iar oamenii s-au așezat pe butuci, în jurul focului. Toma a turnat supă fiecărui om, începând cu cei mai mici. Supa era caldă, parfumată și atât de bună că toți au tăcut.
– Nu mai gustasem de mult o supă așa bună, a spus Gică.
– Și totul a început cu trei pietre, a râs Toma.
Lina a privit oala.
– Dar legumele au dat gustul! Pietrele nu se mănâncă.
– Așa este, a răspuns călătorul.
Fetița a zâmbit. Îi plăcea că putea spune ce observase, chiar și când adulții făceau glume.
– Pietrele au fost începutul poveștii, a explicat Toma. Supa s-a făcut bună fiindcă fiecare a adus ceva.
– Eu, ceapa, a spus Smaranda.
– Eu, morcovii, a adăugat Gică.
Lina a ridicat un castron gol.
– Iar eu am pregătit masa!
Au râs. Împreună aveau un ospăț, iar călătorul nu mai stătea flămând lângă porți închise.
Baba Smaranda a tăcut un moment, apoi a râs prima, tare, cu lacrimi.
– Am făcut o masă împreună, străine! Nu m-aș fi gândit că fiecare poate aduce câte ceva.
Seara, toți au rămas în jurul focului, mulțumiți, iar Toma a primit pat într-o casă caldă. A doua zi, a plecat zâmbind, lăsând pietrele fetiței.
De vorbă după poveste
- Ce a spus Toma că pune în supă și ce a pus de fapt satul?
- De ce a ieșit supa atât de bună?
- Tu ce ai aduce la o masă împărțită cu toți vecinii?
Lasa un comentariu