Prietenul care s-a mutat

Alex și Vlad erau prieteni din ziua în care s-au născut, sau cel puțin așa credeau ei. Locuiau în același bloc, pe același palier, și în fiecare zi construiau castele din cuburi sau se ascundeau sub masă. Seara, părinții îi chemau în casă de câteva ori până când se despărțeau, cu un ultim zâmbet, la ușile lor.

Dar într-o dimineață, Alex a văzut un camion mare în fața blocului. Oameni duceau cutii, mobilă și o saltea. Vlad stătea pe scară, cu șapca galbenă în mână și cu ochii în lacrimi. Camionul nu i se păruse niciodată atât de mare, iar scara nu părea atât de tristă.

– Ne mutăm, a șoptit Vlad. Tata are o slujbă nouă, într-un oraș departe.

– Departe cât? a întrebat Alex.

– Cât mergi o zi întreagă cu mașina, a spus Vlad. Nu vreau să plec, dar tata zice că nu avem de ales.

Alex a simțit un nod în gât. Nu știa ce să spună. S-a așezat lângă Vlad pe scară, iar amândoi au tăcut multă vreme. Doar camionul mai făcea zgomot, jos, în stradă.

– Dar eu nu vreau să rămân fără tine, a spus într-un târziu Alex.

– Uite, a zis Vlad, ștergându-și ochii. Tata mi-a dat o adresă. Pot să-ți scriu scrisori. Și tu poți să-mi scrii mie.

– Scrisori? a întrebat Alex. Dar eu nu știu să scriu bine.

– Poți să desenezi! Prietenii nu dispar.

Alex s-a gândit. Un desen nu e același lucru cu o joacă, dar poate că era mai bine decât nimic. S-a ridicat și l-a îmbrățișat pe Vlad, cu putere.

– Promit, a zis el. Îți trimit un desen în fiecare săptămână.

– Și eu, a răspuns Vlad.

A doua zi, camionul a plecat. Alex a rămas la fereastră și a făcut cu mâna până când mașina a dispărut după colț. Casa părea mai liniștită, iar camera lui, mai mare și mai goală.

– Mi-e dor de el, i-a spus Alex mamei, seara.

Peste o săptămână, poștașul Gheorghe a adus un plic. Mama l-a chemat pe Alex la ușă.

– Este pentru tine, a spus poștașul, zâmbind.

Băiatul a privit timbrul colorat.

– De la Vlad?

– Așa scrie pe plic, i-a răspuns mama. Hai să vedem ce ți-a trimis.

Alex l-a deschis cu grijă, nerăbdător să găsească desenul.

Înăuntru era un desen cu un camion și un băiat într-o casă nouă. Dedesubt, Vlad scrisese cu litere strâmbe: Mi-e dor de tine.

– Și mie, a șoptit Alex, strângând hârtia la piept.

Alex s-a așezat la masă și a luat creioanele. A desenat blocul lor, scara și castelul de cuburi. Mama l-a ajutat să scrie câteva vorbe și adresa de pe plic. Au lipit timbrul, apoi au mers împreună să trimită scrisoarea.

– Oare la ce se va uita Vlad mai întâi? se întreba băiatul.

Săptămânile au trecut, iar plicurile au călătorit încoace și încolo. Vlad trimitea desene cu casa lui nouă, cu un câine, cu un parc și cu un balansoar. Alex trimitea desene cu soarele, cu pisica vecinului și cu zmeul. Camera lui Alex se umplea de desene, lipite pe perete cu bandă, de la ușă până la pat.

Într-o zi, Alex l-a întrebat pe poștaș:

– Cum ajung scrisorile atât de departe?

– Trec prin multe mâini, sunt sortate și călătoresc cu mașini sau alte mijloace, a explicat Gheorghe. Adresa ne arată unde trebuie duse.

– Mama mă ajută s-o scriu, a spus Alex. Eu pun înăuntru desenele.

Poștașul a zâmbit și și-a potrivit geanta.

Într-o dimineață de vară a sosit un plic mai gros. Înăuntru era un desen cu doi băieți și un mesaj: „Vin la tine în vacanță!”

Mama i l-a citit lui Alex.

– Vine Vlad! s-a bucurat băiatul.

Părinții vorbiseră deja despre vizită. Alex a pus desenul deasupra patului, ca să-l vadă înainte de culcare.

Alex a alergat prin casă de bucurie. Știa acum că prietenia nu se pierde nici la mare distanță. Se păstrează în plicuri, în desene și în inimă.

De vorbă după poveste

• Cum își trimiteau Alex și Vlad mesaje?
• Cum s-a simțit Alex când a primit primul plic?
• Cui ai vrea tu să-i trimiți un desen?