Ilinca avea o cameră mică, cu fereastră rotundă și cearșaf albastru. Afară ploua încet. Când mama stingea lumina, gândurile fetiței începeau să zburde ca niște musculițe: bâzz, bâzz. Cu cât încerca să le alunge, cu atât se învârteau mai tare. În seara aceea, somnul întârzia din nou.
– Nu pot să adorm, Neluța, a șoptit Ilinca. Gândurile mele fac bâzz-bâzz.
– Miau! Care gânduri? a întrebat pisica, deschizând un ochi verde.
– Desenul care nu a ieșit bine. Și ziua de mâine. Și zgomotul din pod, a oftat fetița.
– Hmm, a mormăit Neluța, întinzându-și laba. Sună a treabă grea pentru o noapte.
Atunci, de sub pat s-a auzit un foșnet ușor. Ilinca s-a aplecat și a găsit o umbrelă veche, de culoarea nopții, cu mici puncte argintii pe pânză. Nu o mai văzuse niciodată. Mânerul era cald, ca o cană cu lapte, iar pânza mirosea a lavandă și a ploaie de vară.
– Bună seara, a spus umbrela, deschizându-se singură cu un clic. Mă numesc Umbrela de Noapte. Nu apar doar pentru ploaie, ci și când cineva are gânduri neliniștite.
– Poți vorbi? a întrebat Ilinca uimită.
– Doar după ce se lasă întunericul, a răspuns umbrela.
Umbrela s-a ridicat în aer și s-a oprit deasupra patului, ca un acoperiș mic de stele. Prin pânza ei se vedea o lumină blândă, ca de licurici. Ilinca s-a simțit deodată ca într-un cort în mijlocul unei câmpii liniștite, unde nimic rău nu poate ajunge.
– Cum funcționezi? a întrebat Ilinca.
– Simplu. Spui gândul cu voce tare, iar el cade pe pânza mea și se face o stea, a explicat umbrela.
– Și dacă mi-e rușine de el? a șoptit fetița.
– Atunci spune-l încet. Eu sunt foarte bună la secrete.
Ilinca a tras aer în piept și s-a pregătit să rostească primul gând. Nu știa bine de unde să înceapă. Neluța și-a apropiat capul de mâna ei, iar umbrela a rămas nemișcată deasupra patului.
– Te ascult, a șoptit ea. Poți începe cu desenul.
– Desenul cu casa nu a ieșit bine. Acoperișul e strâmb, a spus Ilinca.
– Pic! a făcut umbrela. Un acoperiș strâmb înseamnă o casă cu personalitate, nu crezi?
– Poate, a zâmbit Ilinca. Aș putea să-l colorez în roșu, să fie o casă veselă.
– Iată o idee bună, a încuviințat umbrela. Încă un gând?
– Și mâine? Dacă nu știu ce să desenez? a întrebat Ilinca.
– Poți începe cu o culoare care îți place, a spus umbrela.
– Aleg verdele, a hotărât fetița. Apoi văd eu ce urmează.
Pe pânză s-a aprins încă o steluță. Gândul despre mâine nu mai părea atât de greu.
– Mi-e teamă și de zgomotul din pod, a șoptit ea. Face tup-tup-tup.
– Tu ce crezi că poate fi? a întrebat umbrela blând.
– Nu știu. Poate se mișcă ceva acolo... Nu, stai, a spus Ilinca. Vreau să ascult mai bine înainte să ghicesc.
Ilinca a rămas nemișcată și a ascultat cu atenție. Tup-tup-tup... Zgomotul avea același ritm cu picăturile de afară. Ploaia începută mai devreme continua să bată în acoperiș. Fetița s-a uitat spre fereastra rotundă, pe care se prelingeau dâre subțiri de apă.
– Este ploaia! a exclamat Ilinca încet. Ploaia dansează pe acoperiș!
– Pic! Cea mai mare stea s-a aprins, a spus umbrela. Ai găsit singură răspunsul. Eu doar am ținut lumina.
– Mulțumesc, a șoptit fetița. Acum gândurile mele sunt mici ca niște boabe de mac.
– Atunci e timpul de culcare, a zis Neluța, căscând.
Ultimul gând și-a luat zborul. Umbrela s-a lăsat încet, a strâns sub pânză toate steluțele și s-a ghemuit lângă pat, ca un câine credincios. Neluța a început să toarcă: prrr, prrr. Ilinca și-a tras pătura până sub bărbie și a închis ochii.
Ploaia cânta tup-tup-tup pe acoperiș. Ilinca avea ochii grei, pătura caldă și inima liniștită. Când a adormit, pe tavan mai străluceau câteva steluțe argintii, iar umbrela de noapte a păzit somnul fetiței până dimineață.
De vorbă după poveste
- De ce nu putea Ilinca să adoarmă la început?
- Ce era, de fapt, zgomotul din pod?
- Tu ce gânduri ai când te culci și cum le poți spune cuiva?
Lasa un comentariu