Vaca Mărioara și laptele de curcubeu

Mărioara era o vacă albă cu pete negre și clopoțel: ding, ding. Trăia la ferma lui moș Gheorghe. Lia, o fetiță de șase ani, îl ajuta dimineața, aducând găleata curată.

– Bună dimineața, Mărioara!

Vaca o întâmpina cu un „muu” domol. Pe lângă fermă creștea o poiană fermecată, despre care satul spunea că păstra culorile curcubeului.

Într-o zi, Mărioara a păscut în poiana aceea. Printre ierburi străluceau flori roșii, galbene și albastre, ca și cum cineva le presărase cu lumină. Seara, când Gheorghe a muls-o, în găleată a curs lapte roz.

– Lia, vino să vezi! a chemat el.

Fetița s-a apropiat uimită. Nu mai văzuse o asemenea minune la ferma lor.

Lia a rămas nemișcată cu găleata în mână, uitându-se când la lapte, când la vacă. Nu mai văzuse așa ceva. Pe marginile găleții, spuma era de culoarea zorilor, iar laptele mirosea ciudat de bine, a poiană de mac, a vară și a miere.

– Chiar e roz! a șoptit Lia.

Gheorghe a pus găleata pe masă și și-a potrivit ochelarii. Au privit-o dintr-o parte, apoi din cealaltă. Culoarea rămânea acolo.

– Poate are legătură cu poiana fermecată, a spus el. Mărioara a păscut astăzi printre florile care luminează.

Vaca i-a auzit și și-a întors capul, privind și ea minunea.

Mărioara și-a privit găleata, neliniștită.

– Ce s-a întâmplat cu mine? Dacă oamenii râd?

Lia i-a mângâiat fruntea.

– Ești tot Mărioara, prietena mea. Cu pete negre și clopoțel. Putem să înțelegem împreună minunea aceasta.

– Atunci nu mă lași singură cu toți cei curioși?

– Nu, a promis fetița. Le spunem să vorbească încet, dacă te obosesc.

Sătenii au venit să vadă găleata roz. Gheorghe le-a povestit despre poiana fermecată.

– Nu este laptele nostru obișnuit, a spus el. Mai întâi descoperim ce poate face magia aceasta.

Un copil a întrebat dacă îl puteau folosi drept culoare pentru un desen. Învățătoarea, care venise cu el, a privit o foaie albă și a zâmbit, gânditoare.

Sătenii au început să vorbească între ei despre minune. Brutarul spunea că vaca a mâncat un curcubeu. Croitoreasa credea că e o vrajă de la zâne. Un băiețel a întrebat dacă și laptele de capră se poate face verde. Mărioara asculta tăcută și se făcea tot mai mică.

În zilele următoare, magia poienii a adus alte culori: galben, albastru și verde. Uneori, din aceeași găleată puteau umple borcane de culori diferite, ca dintr-un curcubeu lichid.

– Nu seamănă cu nimic din ce cunosc, spunea Gheorghe.

Lia a așezat borcanele pe masă. Fiecare culoare sclipea ușor, iar Mărioara privea de la umbra mărului, ascultând clopoțelul ei.

– Toată lumea mă privește, i-a spus Mărioara Liei. Mă simt ciudat.

– Putem să-i rugăm să ne lase o vreme singure, a răspuns fetița.

Au rămas sub măr, unde era răcoare.

– Nu trebuie să faci ceva nemaivăzut ca să-mi fii dragă, a adăugat Lia.

Mărioara și-a lăsat capul lângă ea. Cuvintele Liei îi făceau bine.

– Dar dacă nu mai place nimănui? a întrebat vaca.

– Mie mi-ar plăcea chiar dacă ar fi alb, a zâmbit Lia. Dar uite, azi vine cineva.

Lia arătase învățătoarei borcanele și o invitase să vină cu elevii să încerce culorile.

– Voi sta lângă tine, a promis Lia.

Învățătoarea a sosit cu copiii și cu o coală mare.

– Am vrea să încercăm culorile fermecate într-un desen, a spus ea. Vrei să stai cu noi, Mărioara?

– Dacă am voie să mă uit de la umbră, a răspuns vaca.

– Desigur.

Lia a adus borcanele. Copiii au întins foaia pe o masă, lăsând loc și pentru găleată.

Au pictat un curcubeu, nori și soare. Când s-a uscat pe hârtie, culoarea a rămas strălucitoare: acesta era darul fermecat al poienii. Gheorghe a prins foaia pe gard.

– Se vede de la poartă! a strigat un copil.

Mărioara s-a apropiat încet, privind toate nuanțele. Lia îi arăta unde pictase fiecare, iar vaca asculta cu urechile ciulite.

– Mulțumim, Mărioara! au spus copiii.

Vaca și-a mișcat clopoțelul: ding, ding.

– Mă bucur că vă plac culorile, a răspuns ea.

Lia i-a adus apă, apoi au mers împreună la umbră. Mărioara încă nu era obișnuită cu toată atenția, dar știa că putea spune când voia liniște. Prietenii ei o ascultau, iar asta o făcea să se simtă bine.

Vinerea, copiii veneau uneori să picteze, iar în celelalte zile ferma își urma ritmul obișnuit. Mărioara păștea, se odihnea și o saluta pe Lia. Minunea curcubeului adusese povești noi, dar prietenia lor păstra lucrurile cunoscute: o mângâiere pe frunte, un „muu” domol și sunetul clopoțelului, seara, când mergeau spre grajd.

De vorbă după poveste

• Ce minune s-a întâmplat după ce Mărioara a păscut în poiana fermecată?
• Cum a ajutat-o Lia când atenția oamenilor o obosea?
• Ce îți place la tine și la prietenii tăi?