Vara de la bunici

Sara și fratele ei, Dan, au ajuns la bunici într-o după-amiază fierbinte de iulie. Mașina a oprit sub nucul bătrân, iar bunica Veta i-a așteptat la poartă, cu brațele deschise.

– Bine ați venit, puii mei! a spus ea. Aici vara e mai lungă decât oriunde.

– Și avem și capră? a întrebat Dan, uitându-se prin curte.

A doua zi, în zori, i-a trezit un cocoș care cânta ca un trâmbițaș. Sara a sărit din pat și a deschis fereastra. Aerul era răcoros și mirosea a roua pe iarbă. Dan a ieșit în pijama, cu pălăria de paie pe cap.

– Veniți să o cunoașteți pe Cora! a strigat bunica de la grajd.

Cora era albă, cu barbișon și ochi curioși. S-a apropiat de Dan și a prins marginea pălăriei.

– Hei, este pălăria mea! a strigat băiatul.

Bunica a intervenit liniștit și a pus pălăria deoparte.

– Pălăria este a ta. Corei îi aducem hrana ei.

Dan a privit urma umedă de pe bor și a izbucnit în râs.

După micul dejun, bunica i-a dus spre râu, pe poteca înflorită. Apa curgea limpede, rece ca gheața, peste pietre rotunde. Sara a atins cu picioarele apa de la margine, lângă bunică și a tresărit.

– Brr! E înghețată! a chicotit ea.

– Dar e cel mai bun loc de joacă din lume, a zis Dan.

Bunica a rămas chiar lângă copii, pe malul jos și stabil. Sara și Dan au potrivit pietricele într-un desen pe nisip, departe de curent.

– Acesta este castelul meu, a spus Dan.

– Iar aici trece un drum, a adăugat Sara.

În apă au zărit peștișori argintii. I-au urmărit fără să întindă mâinile după ei, până au dispărut printre umbre.

Zilele treceau ușor. Dimineața mulgeau capra cu bunica, la prânz mâncau mămăligă cu brânză, iar după-amiaza adormeau pe prispă, cu mirosul de fân tăiat în nări. Sara învățase să împletească o coroniță de păpădii, iar Dan să prindă lăcuste fără să le strivească.

– Vara asta nu se mai termină? a întrebat el.

Într-o seară, bunica i-a chemat afară.

– Veniți să vedeți cerul departe de luminile orașului.

Au ieșit în curte, în întuneric. Casa dormea, greierii cântau, iar pe cer, sus de tot, s-au aprins mii de stele, mari și mici, ca o grămadă de luminițe.

– Câte sunt! a șoptit Sara.

– Multe, a zâmbit bunica. Uite, acolo este Carul Mare.

– De ce acasă vedem mai puține? a întrebat Dan.

– Luminile orașului fac cerul mai luminos și stelele slabe se văd greu.

Dan și-a ferit ochii de lampa de la poartă și a privit din nou.

Copiii s-au întins pe o pătură, cu ochii în sus. Dan a numărat până la douăzeci și a pierdut șirul. Sara a văzut o stea căzătoare și și-a pus o dorință în gând.

– Ce ai dorit? a întrebat Dan.

– E secret. Dar bunica știe.

Bunica a zâmbit și i-a strâns pe amândoi la piept.

– Cea mai frumoasă dorință e să aveți o vară ca asta în fiecare an, a zis ea.

– Și să revenim aici! a adăugat Dan, cu ochii lipindu-i-se de somn.

Peste câteva zile, mama a venit să-i ia acasă. Sara și Dan au pupat-o pe bunica de zece ori, iar Cora le-a dat din cap, de rămas-bun, cu un smoc de paie în gură.

– Ne vedem la vară! au strigat ei de la geamul mașinii.

Bunica a fluturat năframa până când mașina a dispărut după deal. Înăuntru, Dan ținea pălăria pe genunchi.

– O mai vezi pe bunica? a întrebat.

– Nu, dar îi putem telefona când ajungem, a spus Sara.

Au început să povestească mamei despre Cora, despre desenele de pe mal și despre seara în care număraseră stelele fără să ajungă la capăt.

În noaptea aceea, în patul lor de oraș, Sara a închis ochii și a revăzut stelele. Dan a adormit strângând în mână o pietricică rotundă din râu. Și amândoi au zâmbit în somn, pentru că vara de la bunici rămăsese cu ei.

De vorbă după poveste

• Ce a făcut capra Cora cu pălăria lui Dan?
• Ce au privit Sara și Dan pe cer împreună cu bunica?
• Tu ce ai vrea să faci vara la bunici?