În pădurea cu mesteceni trăia o vulpe roșcată, cu coada albă la vârf, numită Roxana. Toți o știau pentru că povestea cele mai năstrușnice întâmplări. Din păcate, jumătate erau născociri. Îi plăcea mult să vadă cum se uită ceilalți la ea cu ochii mari, chiar dacă ce spusese nu era adevărat.
– Am văzut un șoarece cât un câine! le zicea ea dimineața. Și azi-noapte mi-a vorbit un copac!
– Serios? a întrebat iepurele Ionuț, care credea tot ce auzea.
– Pe cuvânt de vulpe! a răspuns Roxana, zâmbind în colțul gurii.
Cioara Marta verificase câteva întâmplări și descoperise că Roxana le inventase.
– De ce nu spui că sunt povești închipuite? o întrebase ea.
Vulpea râsese. Încet, prietenii începuseră să se îndoiască de vorbele ei. Ionuț asculta tot mai tăcut, neștiind când să creadă ce auzea. Roxana nu observase cât de mult schimbase asta lucrurile.
Într-o după-amiază, Roxana a coborât spre râu. Dincolo de apă se ridica fum, iar printre frunzele uscate ardeau câteva flăcări. Nu știa cum apăruseră.
Vulpea s-a oprit, apoi s-a întors spre potecă. De data aceasta nu avea o născocire de povestit, ci o veste care trebuia dusă repede mai departe.
– Foc! Foc în pădure! a strigat ea, alergând spre iepurele Ionuț. Trebuie să ne ascundem!
– Roxana, e iar una din poveștile tale? a zis Ionuț, ridicând din sprâncene. Ieri a fost cu copacul vorbitor.
– Nu, nu glumesc! Jur!
Marta a coborât de pe o creangă și a clătinat din cap.
– Vulpe, vulpe, vulpe, a croncănit ea. De câte ori ai strigat că e primejdie, când nu era nimic?
– De data asta e adevărat! a șoptit Roxana, cu vocea tremurând.
Pentru prima oară, Roxana nu mai voia să impresioneze pe nimeni. Voia doar să fie crezută. Dar nimeni nu s-a mișcat. Ochii ei s-au umplut de lacrimi. Și-a dat seama că minciunile ei, mici și amuzante, o lăsaseră singură exact când avea nevoie de ajutor.
– Fumul e dincolo de râu, lângă ferigi, a explicat Roxana. Marta, poți privi de sus, de departe? Eu merg la canton să chem pădurarul.
Vulpea a pornit pe poteca îndepărtată de fum. Ionuț s-a ridicat, nedumerit. N-o mai văzuse atât de serioasă. Marta a zburat deasupra poienii și a văzut fumul ridicându-se.
– E adevărat! a strigat cioara. Ionuț, chemăm și celelalte animale!
Au mers spre poiana de lângă canton. Pădurarul a sosit cu ajutoare și s-a ocupat de foc, în timp ce animalele așteptau departe.
Roxana privea înapoi, îngrijorată. Când oamenii s-au întors și le-au spus că focul fusese stins, a răsuflat ușurată.
– Îmi pare rău că v-am mințit, a spus Roxana. Voiam să vă impresionez, dar v-am făcut să nu mai aveți încredere în mine.
– Ne-a fost greu să știm dacă e adevărat, a răspuns Ionuț.
Marta s-a așezat lângă ei.
– De data aceasta am verificat și am cerut ajutor. Ne-a prins bine să lucrăm împreună.
– Înțeleg, a șoptit vulpea. Când mint mereu, nu mă mai crede nimeni, nici când spun adevărul.
Marta a bătut din aripi și s-a așezat lângă ea.
– Dacă îți ții cuvântul, o să te creadă și ei, a zis cioara. Dar îți va trebui timp.
– De acum spun ce știu și recunosc când nu sunt sigură, a promis Roxana.
– Și poveștile cu șoareci uriași? a întrebat Ionuț.
– Dacă vreți să le auziți, vă spun întâi că le-am inventat.
Iepurele a zâmbit. Îi plăceau întâmplările năstrușnice, dar voia să știe când se jucau de-a imaginația.
În zilele următoare, Roxana și-a ținut promisiunea. Povestea ce văzuse și spunea limpede când își închipuia ceva. Ionuț a început din nou să o asculte, iar Marta nu mai trebuia să ghicească ce era adevărat.
Încrederea s-a întors încet, prin multe întâmplări mici. Roxana învăța să aibă grijă de ea, ca de o comoară.
De vorbă după poveste
- De ce nu a crezut nimeni vulpea Roxana?
- Ce a făcut ea ca să salveze pădurea?
- Tu ce simți când cineva îți spune adevărul?
Lasa un comentariu