Ziua în care am învățat să citesc

Eu sunt Ștefan și am șase ani. Vă povestesc ziua în care literele au început să vorbească. Până atunci, în cărțile mele erau doar linii și cercuri, ca niște furnici negre pe hârtie. Mama îmi citea seara, iar eu mă uitam la poze.

– Ștefan, vrei să încercăm azi să citim împreună? m-a întrebat mama.

– Dar nu știu, mami.

– Nu-i nimic. Începem cu o literă, a spus ea și a deschis cartea cu animale.

Am stat pe covorașul din sufragerie, cu pisica Gri lângă noi. Afară ploua mărunt. Mama mi-a arătat o literă cu două linii oblice și o liniuță între ele.

– Asta e A, ca în Ana, ca în albină.

Am încercat să o repet. Aaa. Era ușor, dar altă literă, apoi alta, începeau să se amestece. B, C, D... Mi s-a făcut ciudă și am dat cartea la o parte.

– Nu pot, mami. Sunt prea multe.

– Nu trebuie să le știi pe toate azi, a zis mama blând. O literă pe zi. Noi avem timp.

În unele zile învățam o literă, în altele repetam.

– M seamănă cu doi munți, am spus.

– Iar O? a întrebat mama.

– Cu un cerc! Și S cu un șarpe.

Le desenam în făină. Gri ne privea cu ochii verzi.

– Astăzi repetăm tot pe acestea? am întrebat.

– Desigur. Avem timp, mi-a răspuns mama.

Apoi, într-o dimineață, mama a pus pe masă un bilețel. Pe el erau patru litere: M, A, S și Ă.

– Ce scrie aici? m-a întrebat.

Eu am privit literele. Le știam pe toate! M-m-m. A-a-a. S-s-s. Și Ă. Le-am pus împreună, încet, ca pe niște mărgele pe ață.

– Ma-să... Masă! am strigat. Mami, scrie masă!

Mama a bătut din palme și m-a luat în brațe.

– Exact, Ștefane! Ai citit prima ta vorbă!

Am rămas uimit. Literele nu mai erau furnici negre. Erau sunete care se prindeau unul de altul, ca niște copii care își dau mâna.

Atunci am vrut să încerc și alte cuvinte. Unele erau prea lungi, iar la altele mama mă ajuta să leg sunetele. Pe plăcuța pisicii am recunoscut literele.

– Gri! Mami, aici scrie Gri!

Pisica și-a mișcat urechea, fără să pară mirată. Eu îi știam numele de mult, dar acum îl descoperisem și în scris.

– Mai scrie ceva pe plăcuță? m-a întrebat mama.

Am privit cifrele de dedesubt.

– Aici nu știu să citesc încă.

– Este numărul meu de telefon, mi-a explicat ea.

Gri s-a ridicat și a mers spre fotoliu. Eu m-am întors la bilețelul cu MASĂ. Nu-mi părea rău că nu știam totul; aveam deja un cuvânt al meu.

Tata a venit seara și m-a găsit potrivind litere din carton.

– Ce ai descoperit? m-a întrebat.

– Am citit MASĂ, iar apoi GRI, i-am spus. Cu mami și cu răbdare.

– Atunci vreau și eu să învăț răbdarea, a râs el.

I-am arătat bilețelul. De data aceasta am citit puțin mai ușor decât dimineață, dar tot fără grabă.

În seara aceea am luat din raft cartea mea preferată, cu ursul și cu veverița. Mama a vrut să mi-o citească, ca de obicei, dar am clătinat din cap.

– Mami, pot încerca și eu câteva cuvinte?

Am deschis cartea și am început încet, cuvânt cu cuvânt. Mama citea părțile mai grele și mă asculta când venea rândul meu.

– Ursul... am citit eu, apoi m-am oprit.

Mama a continuat propoziția. La cuvântul următor pe care îl știam, mi-a făcut loc din nou.

– Albina! am spus după o încercare.

– Ai găsit sunetele, mi-a răspuns ea.

Pagina ne-a luat mult timp, dar o citeam împreună. Când oboseam, ascultam. Când voiam să încerc, mama aștepta fără să mă grăbească.

Când am ajuns la finalul poveștii, afară se făcuse întuneric. Ploaia încetase, iar prin geam se vedea o stea. Am pus cartea pe noptieră și mama m-a învelit.

– Mâine, ce literă învățăm? am întrebat.

– Tu alegi, a spus ea și mi-a dat un pupic.

– Mâine putem repeta MASĂ? am întrebat când mama a stins lampa.

– Desigur. Alegem împreună.

– Și dacă uit o literă?

– O căutăm din nou.

Am închis ochii, închipuindu-mi literele dându-și mâna. Nu trebuia să știu totul într-o zi. Gri s-a cuibărit la picioarele mele, iar eu am adormit gândindu-mă la povestea citită împreună.

De vorbă după poveste

• Cum a început Ștefan să citească?
• Ce a spus mama când Ștefan s-a supărat?
• Care este litera ta preferată?