Ceasul care ticăia încet

În sufrageria bunicii Maria atârna pe perete un ceas vechi, din lemn de nuc, cu cadran alb și o pendulă aurie. Îl chema Ticu, și ticăia de o sută de ani: tic-tac, tic-tac, fără să se oprească vreodată. Îi plăceau serile, când casa devenea liniștită.

Dar într-o seară, în casă a apărut un sunet nou: plânsul lui Luca. Era nepoțelul bunicii, un bebeluș de un an, venit în vizită. Nu voia să adoarmă, plângea și dădea din piciorușe, iar bunica Maria îl legăna în brațe, obosită.

– Ce ai, puiule? îl întreba ea.

Ticu a auzit totul și s-a îngrijorat.

– Luca pare tare neliniștit, și-a spus el. Aș vrea să-l pot ajuta.

– Dar tu ești un ceas, i-a răspuns pendula lui fermecată. Ce poate face un ceas pentru un copil mic?

– Îl pot asculta și pot încerca, a zis Ticu.

Atunci a observat ceva. Cu fiecare tic-tac al lui, bebelușul se oprea o clipă din plâns, ca și cum ar fi ascultat. Ticu a ticăit mai tare: tic-tac, tic-tac. Luca a tăcut, a clipit, apoi a început iar să scâncească.

– Hmm, a murmurat ceasul. Poate sunt prea grăbit.

Ticu și-a adunat toate puterile și a început să ticăie mai încet. Tic... tac... tic... tac... Pendula se legăna alene, ca un leagăn de aur. Bunica Maria s-a oprit și a ridicat capul.

– Ce ciudat. Parcă ceasul bate mai domol, a spus ea.

Luca a ascultat. Nu mai plângea. Și-a băgat degetul în gură și a început să-și legene capul, la fel ca pendula.

– Uite, puiule, a șoptit bunica. Ceasul îți cântă.

– Ta-ta, a gângurit Luca, arătând spre perete.

– Da, ceasul, a zâmbit bunica. Ticu, bunul nostru Ticu.

Ticu s-a bucurat mult. Dar nu s-a oprit aici. A început să-și spună în gând o poveste, ca să ticăie și mai blând. O poveste despre o furnică mică, care căra un bob de grâu până la capătul lumii. Tic... tac... tic... tac...

Bunica s-a așezat în balansoar, cu Luca în brațe și cu șalul albastru peste amândoi. Balansoarul scârțâia în ritmul pendulei. Prin fereastră se vedea o lună subțire, iar în aer plutea un miros de tei.

– Ce liniște, a oftat ea.

– Încă n-a adormit, a șoptit Ticu pentru sine, văzând că Luca ținea ochii deschiși. Să-i mai dau timp. Nu trebuie să mă grăbesc.

– Tic... tac..., a ticăit el și mai încet. Parcă fiecare secundă devenise o picătură de miere.

Pleoapele lui Luca au început să se închidă, apoi s-au deschis puțin și s-au închis din nou. Mânuța i s-a odihnit pe șalul bunicii. Respira liniștit, cu obrazul lipit de materialul moale.

– Cred că a adormit, a șoptit bunica, privind cu drag chipul copilului.

– Tic... tac..., a ticăit Ticu. Somn ușor, mic prieten.

– Șșșt, a șoptit bunica. Îi spunem noapte bună foarte încet.

Luca s-a foit puțin în somn, fără să deschidă ochii. Bunica l-a ținut aproape și a mai rămas o clipă în balansoar, ascultând ritmul domol.

Bunica a ridicat privirea spre ceas și a zâmbit. Cu grijă, s-a ridicat din balansoar și l-a dus pe Luca în pătuț.

– Noapte bună, puiule. Mulțumesc, Ticu. Ne-ai ajutat să ne liniștim.

– Cu drag, bunico, a ticăit ceasul. Uneori avem nevoie doar de puțină răbdare.

– Se poate să fii liniștit și să faci multe, a murmurat Ticu în gând. Ba se poate chiar mai bine.

Pendula lui s-a legănat o dată mai larg, într-un fel de salut. Apoi a revenit la ticăitul lent, pe care îl păstra acum în fiecare seară, doar pentru Luca.

Casa s-a cufundat în tăcere. Bunica adormise în fotoliu, cu mâinile în poală. Luca dormea în pătuț, cu pumnișorii strânși lângă urechi. Afară, noaptea înainta lină, iar ceasul, singurul treaz, bătea încet și blând ceasurile somnului, până dimineața.

De vorbă după poveste

• Ce a făcut ceasul ca să-l liniștească pe Luca?
• Cum au simțit bunica și bebelușul că ceasul bate altfel?
• Tu auzi ceasul din casa ta seara?