Concursul de zmeie

Pe dealul de la marginea orașului, în fiecare primăvară, avea loc Concursul de zmeie. Tudor și Mira voiau amândoi să câștige. Tudor avea păr creț și o jachetă roșie. Mira avea coadă blondă și zâmbea mereu.

– Eu fac un zmeu roșu, cu coadă lungă, a spus Tudor.

– Eu fac unul albastru, cu stele galbene, a răspuns Mira. Dar ai grijă, o să zboare mai sus decât al tău!

Au lucrat toată săptămâna în curtea bunicii Zița. Au tăiat hârtie colorată, au lipit nuiele subțiri și au înfășurat sfoara pe un băț. Bunica le-a adus limonadă.

– Nu vă grăbiți, copii, a zis ea.

În ajunul concursului, au pus zmeiele la uscat pe gard.

– Al meu e cel mai frumos, a spus Tudor mândru.

– Al meu e mai ușor, a zâmbit Mira. Vom vedea mâine cum zboară.

– Rămânem prieteni, oricine ar câștiga?

– Sigur că da, a spus Mira.

În dimineața concursului, vântul sufla blând. Pe deal erau zeci de copii, iar zmeiele se ridicau unul după altul, ca niște păsări colorate. Tudor a alergat cu sfoara în mână. Zmeul lui roșu a prins aer și a început să urce.

– Uite-l, uite-l! a strigat Tudor. Zboară!

Dar, deodată, zmeul s-a învârtit, s-a încurcat în coada lui și a căzut într-un tufiș. Tudor a rămas cu sfoara moale în mână și cu buza tremurând.

– S-a stricat, a șoptit el. Am pierdut.

Din jur se auzeau râsete și strigăte. Un băiat a glumit că zmeul lui Tudor era un zmeu de tufiș. Tudor s-a înroșit până în vârful urechilor.

– Nu-mi place gluma asta, a spus el. M-am străduit mult să-l fac.

– N-am vrut să te supăr, a răspuns băiatul, mai încet.

Zmeul Mirei zbura sus, deasupra dealului. Ea l-a coborât încet și a înfășurat sfoara pe băț, ca să nu se încurce. Îl văzuse pe Tudor lângă tufiș.

– Bunico, îmi ții puțin zmeul? a întrebat ea. Vreau să văd dacă îl pot ajuta.

– Desigur, a răspuns bunica Zița.

Mira s-a așezat pe iarbă lângă Tudor.

– Vrei să plecăm? l-a întrebat.

– Nu știu. Mi-e ciudă că a căzut.

– Și mie mi-ar fi ciudă. Putem întâi să vedem ce s-a întâmplat. Poate îl reparăm.

Tudor a privit zmeul roșu, apoi a încuviințat. Încă îi plăcea coada lui lungă.

Au scos zmeul din tufiș. Coada era prea grea, iar nuiaua se îndoise puțin. Mira a ținut zmeul, iar Tudor a scurtat coada și a îndreptat nuiaua.

– Încearcă din nou, a zis Mira.

– Dar concursul... a oftat Tudor.

– Ține până la prânz. Mai ai timp.

Tudor a luat avânt și a alergat pe deal. De data aceasta, zmeul lui a urcat drept spre cer, ușor, fără să se învârtă. Mira a aplaudat cu mâinile deasupra capului.

– Zboară, Tudor! Uită-te la el!

– Zboară! a râs Tudor. Zboară ca o pasăre!

Mira și-a luat zmeul de la bunică și l-a ridicat din nou. O fetiță a arătat spre cel roșu.

– Al tău e cel mai vesel! i-a spus ea lui Tudor.

– Mulțumesc! Acum zboară bine. Iar cel albastru al Mirei zboară și mai sus!

Cei doi au zâmbit, ținând fiecare sfoara lui.

La prânz, juriul a anunțat rezultatele. A câștigat un băiat mai mare, cu un zmeu verde pe care era desenat un dragon. Mira a ajuns pe locul trei, iar Tudor nu a primit premiu. Și-ar fi dorit unul, dar acum era bucuros că reușise să-și ridice iar zmeul.

– Mi-a plăcut mult a doua încercare, i-a spus Tudor bunicii. Chiar dacă n-am câștigat.

– Mie mi-a plăcut să-l ajut, a adăugat Mira.

– Ați avut grijă și de zmeie, și de prietenia voastră, a zâmbit bunica.

Le-a întins câte o felie de plăcintă cu mere.

Au rămas pe iarba dealului, lângă bunica Zița, la soarele de prânz. Copiii țineau sforile cu o mână și gustau plăcinta cu cealaltă. Zmeul roșu și cel albastru cu stele galbene se legănau deasupra lor. Când vântul s-a domolit, le-au coborât împreună, gata să le păstreze pentru altă zi.

De vorbă după poveste

• De ce era trist Tudor când i-a căzut zmeul?
• Cum l-a ajutat Mira pe prietenul ei?
• Ție ți-a fost vreodată greu să pierzi un joc? Ce ai făcut?