În savana aurie, unde iarba se mișca precum marea, trăia elefantul Tobi. Era cel mai mare din turmă, cu urechi cât două perne și cu o trompă lungă, care putea ridica un copac mic. Dar Tobi avea un secret: se temea de șoareci mai tare decât de orice altceva.
Într-o dimineață, în timp ce se spăla la baltă, a simțit ceva foșnind prin iarbă. S-a uitat în jos și a văzut doi ochi negri și rotunzi. Tobi a scos un sunet ca o fanfară, a sărit pe o piatră și a început să tremure din toate încheieturile.
– Un șoarece! Ajutor! Un șoarece!
Zebra Zuzu, care mânca iarbă din apropiere, a pufnit în râs, cu dungile tremurându-i pe spate.
– Tobi, ești cât un deal! Și el e cât un bob de grâu! Ce poate să-ți facă?
– Poate să intre în trompa mea! a răspuns elefantul, bâlbâindu-se. Sau să mă gâdile! Sau... sau să mă muște de picior!
Șoricelul s-a apropiat puțin, ținându-și căciulița în labe, ca un copil bine crescut.
– Bună ziua, a spus el cu glas subțire. Mă cheamă Cip. Nu vreau să intru în trompa nimănui. Chiar mă tem de tine, să nu mă calci din greșeală.
– Tu... te temi de mine? a întrebat Tobi, mirat.
– Mă tem să nu mă calci din greșeală, a recunoscut Cip.
Tobi l-a privit uimit.
– Și eu mă sperii când te miști pe neașteptate.
– Vrei să încercăm să vorbim de aici? a propus șoricelul. Ne apropiem numai dacă ne simțim pregătiți.
– Așa mi-ar plăcea, a răspuns elefantul, coborând puțin trompa.
Au vorbit o vreme, la lumina dimineții. Cip i-a povestit unde își făcuse culcușul, iar Tobi, unde găsea umbra cea mai răcoroasă. Apoi elefantul a coborât de pe piatră. Șoricelul a rămas pe loc.
– Acum ne putem vedea mai bine, a spus Tobi.
Încă avea emoții, dar nu mai striga după ajutor.
– Ești atent unde pășești, a observat Cip.
– Și tu îmi spui când te apropii, a răspuns Tobi.
Zuzu și-a plecat urechile.
– Îmi pare rău că am râs. N-am întrebat cum vă simțiți.
– Poți sta cu noi, a spus elefantul. Tocmai aflam câte ceva unul despre altul.
După un timp, Cip a arătat spre piciorul elefantului.
– Pot să mă apropii să privesc pielea ta? Pare un deal cu șanțuri mici.
– Poți, a răspuns Tobi. Stau nemișcat.
Șoricelul a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit.
– Ești pregătit?
– Da, a spus elefantul. Îmi place că mă întrebi.
Cip a pus un piciorușor pe laba uriașă, apoi încă unul. A mers încet pe piele, simțind-o caldă și aspră, ca un perete de lut. Tobi a început să chicotească.
– Mă gâdilă! a strigat el. Mă gâdilă, dar nu mă doare deloc!
Cip s-a dat puțin înapoi, iar Tobi și-a umplut trompa din baltă. A stropit iarba de lângă ei, făcând o ploaie mică.
Zuzu a râs, iar șoricelul a privit picăturile strălucitoare.
– Nu mă așteptam să ne jucăm împreună, a spus Tobi.
Teama nu mai ocupa tot locul. Încăpuseră lângă ea curiozitatea și bucuria.
– Parcă ești mai mic decât te credeam, a spus Tobi, ștergându-și lacrima de râs.
– Și tu ești mai blând decât mă așteptam, a răspuns Cip.
De atunci, în savană s-a schimbat ceva. Elefantul n-a mai urcat pe nicio piatră când vedea un șoarece. Cip venea în fiecare seară la baltă, se așeza pe trompa lui Tobi și îi povestea ce mai făcuse. Iar Zuzu stătea lângă ei, cu dungile ei sclipind în apusul roșu, și le făcea pe amândoi să râdă cu glumele ei.
– Mă speriam înainte să te cunosc, i-a spus Tobi într-o seară.
– Și eu aveam emoții, a răspuns Cip. Ne-a ajutat că ne-am ascultat și am mers încet.
Zuzu s-a așezat lângă ei. Nu aveau nevoie să fie toți la fel de mari sau de curajoși ca să se bucure de aceeași seară.
De vorbă după poveste
- De ce se temea Tobi de șoricel?
- Cum și-a învins Tobi frica?
- Tu de ce te temi uneori? Ce ai putea face ca să te temi mai puțin?
Lasa un comentariu