Fulgul de nea și raza de soare

Într-o dimineață de iarnă, un fulg de nea mic, pe nume Nino, plutea încet prin aer. Avea brațe de cristal, fine ca dantela, și se rotea fericit, privind satul alb de jos. Pe acoperișuri, zăpada strălucea, iar din hornuri ieșea fum ca niște panglici moi. Totul era liniștit, doar zăpada scârțâia ușor sub tălpile copiilor ce mergeau la săniuș.

Sus, printre nori, o rază de soare se juca. Se numea Aurel și era galbenă și caldă. Se strecura printre ramuri, gâdila țurțurii și făcea fiecare lucru să strălucească. Dar nimeni nu o văzuse de aproape.

Într-o clipă, drumurile lor s-au întâlnit.

– Bună! a strigat Aurel. Cine ești tu? Ce frumos strălucești!

– Sunt Nino, un fulg, a răspuns el, rușinat. Și tu ești foarte luminoasă!

Soarele de iarnă trimitea raze aurii peste deal. Nino se oprise pe un ac de brad, curios să vorbească cu noua lui cunoștință.

Aurel a vrut să se apropie și mai mult. Dar când a atins brațul fulgului, Nino a tresărit. Un colț al lui s-a topit într-o picătură mică.

– Au! a spus el. Mă ard!

– Vai, iartă-mă! a șoptit raza, speriată.

Aurel s-a retras, întristată. Nu voia să-i facă rău noului prieten. Nino și-a privit brațul de cristal și a rămas la umbra bradului.

– Am nevoie de răcoare, a spus el. Dar mi-ar plăcea să mai vorbim.

– Și mie, a răspuns raza. Poate găsim un loc în care să ne fie bine amândurora.

– Crezi că putem fi prieteni? a întrebat Aurel.

– Aș vrea, a spus Nino. Să-l întrebăm pe bunicul Gerilă. El a văzut multe ierni.

Au pornit spre o creangă înaltă. Fulgul a fost purtat ușor de vânt, iar raza s-a strecurat pe lângă ramuri, păstrând loc între ea și prietenul ei.

Bunicul Gerilă era un fulg mare, cu o cunună de cristale ca o barbă albă. Se odihnea pe un brad și asculta vântul.

– Ce vă aduce la mine, mititeilor? a întrebat el.

Nino s-a așezat pe acul vecin. Aurel lumina o creangă mai depărtată, ca să nu-i încălzească prea tare.

– Vrem să fim prieteni, dar ne rănim, a explicat Nino. Eu mă topesc, iar ea se întristează.

Bătrânul a zâmbit și a închis ochii, gândindu-se mult. Copacii din jur ascultau în liniște, iar vântul se oprise.

– Eu știu un secret, a zis el în cele din urmă.

– Ce secret? au întrebat amândoi.

– Nu trebuie să vă atingeți ca să vă arătați că țineți unul la altul, a răspuns bunicul. Puteți vorbi, vă puteți asculta și vă puteți lăsa locul de care aveți nevoie.

Nino a privit umbra răcoroasă a bradului, apoi locul luminos unde stătea raza.

– Eu rămân aici, a spus Nino. De pe creanga aceasta văd satul.

– Iar eu pot lumina dealul din fața ta, a răspuns Aurel.

Bunicul Gerilă a zâmbit și a scuturat un cristal de pe cununa lui. În basmul acesta, gestul său avea un farmec mic: pe zăpadă au apărut dungi colorate.

– Uau! au strigat cei doi.

– Un dar pentru întâlnirea voastră, a spus Gerilă. Culorile acestea sunt magia iernii din povestea noastră.

Nino a râs, iar Aurel a luminat dealul. Nu trebuiau să stea pe aceeași creangă ca să se bucure de același lucru. Puteau privi împreună satul alb și potecile lui.

Pe zăpadă dansau culori ca niște fluturi: roșu, portocaliu, verde și albastru. Nino le privea de la umbră și îi povestea razei ce forme își închipuia.

– Eu văd o sanie! spunea el.

– Eu, o pasăre cu aripi mari, răspundea Aurel.

Bunicul îi asculta, bucuros că găsiseră un joc al lor.

– Cum este acolo? a întrebat raza după un timp.

– Răcoare și bine, a răspuns Nino. Îmi place că m-ai ascultat.

– Și mie îmi place să stăm de vorbă.

Aurel s-a legănat în lumină, iar fulgul și-a întins brațele de cristal. Deasupra satului, norii se desfăceau încet, lăsând să se vadă cerul albastru.

Din ziua aceea, în diminețile geroase, copiii din sat vedeau pe zăpadă mici curcubeie. Nu știau că erau semnul a doi prieteni care nu se atingeau, dar care se țineau mereu aproape, în gând și în lumină.

De vorbă după poveste

• De ce nu puteau Nino și Aurel să se atingă?
• Ce frumos au făcut ei împreună?
• Ai un prieten care e foarte diferit de tine?