Pantofii cizmarului – poveste despre generozitate

Moș Anton era cizmarul satului. Avea un atelier mic, cu o fereastră rotundă, un taburet scârțâitor și o sută de ace. Dimineața bătea cuie, iar după-amiaza cosea pantofi, și fiecare pereche ieșea din mâinile lui strălucitoare ca o castană lustruită.

Într-o iarnă grea, clienții au început să fie puțini. Zăpada acoperise drumurile, iar sătenii nu mai ieșeau din case. Pe raftul lui Moș Anton mai rămăsese o singură pereche de pantofi pentru copii, maro, din piele fină, ultimii pe care îi făcuse.

Într-o dimineață geroasă, clopoțelul de la ușă a sunat încet. Un băiețel desculț stătea în prag, cu degetele roșii de frig. Avea ochi mari, albaștri, și nu îndrăznea să intre.

– Bună dimineața, a șoptit el. Pot să mă încălzesc puțin?

– Intră, intră, micuțule! a zis moșul, și i-a făcut loc lângă sobă. Cum te cheamă?

– Luca, a răspuns băiatul. Mama mă așteaptă acasă, dar eu am venit să cer ajutor. Nu mai am pantofi, iar iarna e lungă.

Moș Anton s-a uitat la picioarele mici, la raftul cu ultima pereche și la punga lui goală. Cumpărătorii nu veniseră de zile întregi. Dacă dădea pantofii, rămânea fără nimic. Dar ochii lui Luca erau atât de triști, încât inima moșului s-a hotărât singură.

– Stai, Luca, a spus el, și a scos pantofii de pe raft. Cred că ți se potrivesc.

S-a lăsat în genunchi în fața băiatului și l-a încălțat. Se potriveau ca o mănușă. Luca a mișcat degetele, a pășit o dată, apoi a râs.

– Sunt calzi! Dar nu am cu ce plăti.

– Nu trebuie să plătești, a zâmbit Moș Anton. Pantofii sunt un dar.

– Un dar? Dar dumneata cu ce o să trăiești? a întrebat Luca, uitându-se la raftul gol.

– Voi mai face alții, a răspuns cizmarul. Du-te acasă, să-ți fie cald și să nu te aștepte mama prea mult.

Luca a alergat acasă, printre nămeți, cu pantofii noi, iar mama lui, doamna Elena, croitoreasă, l-a întâmpinat la poartă cu ochii mari. Zăpada scârțâia sub pașii lui noi, iar fumul din coșuri urca drept spre cer.

– Mamă, Moș Anton mi-a dăruit pantofi! a spus Luca.

Elena a privit perechea maro și a ascultat povestea.

– Ce gest frumos, a murmurat ea. Nu ne cere nimic în schimb, dar mi-ar plăcea să-i fac și eu o bucurie.

– Ce am putea pregăti? a întrebat băiatul.

Mama s-a gândit la lâna moale păstrată în dulap.

A doua zi, doamna Elena a cusut pentru moș o vestă groasă, din lână moale, și a pus în coș un pachet cu plăcinte calde. Luca și mama lui au dus coșul la atelier, ținându-l cu amândouă mâinile.

– De la mama, pentru dumneavoastră, a zis el, înclinându-se.

Moș Anton a rămas fără cuvinte. A încercat vesta, care îl încălzea ca o îmbrățișare, și a gustat din plăcintă. Nimeni nu-i mai dăruise nimic de multă vreme. Ochelarii i s-au aburit, iar vocea i s-a făcut mai moale decât lâna.

– Vrei să alegem împreună culorile pentru câteva modele? l-a întrebat Anton pe Luca.

Băiatul a privit bucățile de piele așezate pe masă, departe de scule.

– Maro cu o margine verde! a propus el.

Elena a zâmbit.

– Iar eu vă pot ajuta cu niște căptușeli, dacă aveți nevoie.

Cizmarul le-a făcut loc lângă fereastră, bucuros de vizită.

Atelierul a început să primească vizite mai dese. Luca desena modele și numea culorile, Elena cosea căptușeli, iar Anton lucra la pantofi și povestea. Nimeni nu venise ca să achite darul din iarnă. Le plăcea să fie împreună.

– Când vin la dumneata, parcă se încălzește și ziua, a spus Luca într-o după-amiază.

În primăvară, clienții au început să vină iar. Aduceau pâine, miere și vorbe bune, nu doar bani. Moș Anton făcea pantofi pentru toți, iar celor săraci li-i dădea mereu. Luca stătea pe taburet, lângă el, cu pantofii maro, ca un ucenic mic și mândru.

De vorbă după poveste

• De ce i-a dat Moș Anton pantofii lui Luca?
• Ce i-au adus Luca și mama lui cizmarului?
• Tu ce ai putea dărui cuiva care are nevoie?