Prietenul robot și prietenul om

Matei avea șase ani, ochelari rotunzi și o mulțime de idei. Dar nu avea un prieten cu care să le împartă. De aceea, într-o seară, tata i-a adus din atelier un robot mic, argintiu, cu ochi albaștri care sclipeau ca două stele. Atelierul tatălui mirosea a ulei și a metal cald, iar pe rafturi străluceau șuruburi și rotițe.

Mâna lui Robi era rece și netedă, dar strângerea ei era blândă, ca a unui adevărat prieten.

– Ți-l prezint pe Robi, a spus tata. Poate să vorbească, să meargă și să ajute la teme.

Robi a clipit și a zis, cu o voce metalică, dar blândă:

– Bună, Matei! Sunt bucuros să te cunosc!

Matei l-a privit curios. Îi plăcea să descopere ce putea face robotul și ce puteau inventa împreună. Zilele următoare, Robi l-a ajutat să adune cuburile, să rezolve puzzle-uri și să numere stele pe cer. Camera lui Matei părea acum mai veselă, plină de râsete și de zgomotul pașilor mici ai robotului.

Robi număra tare, iar vocea lui metalică răsuna prin casă, făcând pisica să tragă cu ochiul curioasă.

– Robi, vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?

– Da! Eu număr până la zece, a răspuns robotul. Unu, doi, trei...

Matei s-a ascuns după perdea, dar Robi l-a găsit imediat, pentru că ochii lui vedeau în întuneric.

Într-o dimineață, s-a întâmplat ceva neașteptat. Robi s-a mișcat greu, iar vocea lui s-a stins. Ochii i s-au făcut galbeni, apoi cenușii. Bateria era descărcată, iar Matei nu știa ce să facă.

Matei privea ochii cenușii ai robotului și nu știa ce se întâmplase.

– Robi, mă auzi? a întrebat el.

A alergat la tata.

– Nu se mai mișcă! Crezi că s-a stricat?

Tatăl a venit lângă robot și a verificat indicatorul bateriei.

– S-a descărcat, i-a spus băiatului. Îl punem la încărcat și așteptăm puțin.

Tata a conectat încărcătorul potrivit și a așezat robotul lângă birou.

– Eu mă ocup de încărcător, a spus el. Tu poți alege ce vreți să faceți când pornește.

Matei s-a așezat cu un caiet. Din când în când ridica privirea spre Robi, apoi mai desena o stea pe foaie.

După o oră, ochii lui Robi s-au aprins în albastru. A deschis gura și a spus încet:

– Matei? Unde sunt? Am visat o hartă cu stele.

– Ești acasă, a răspuns Matei, cu lacrimi de bucurie. Și eu te-am așteptat.

Robi l-a privit pe băiat.

– Ai rămas aici? a întrebat el.

– Da. M-am liniștit când tata mi-a explicat ce se întâmplă. Apoi ți-am desenat ceva.

Matei i-a arătat foaia cu stele.

– O hartă pentru următoarea noastră poveste, a spus el.

Ochii albaștri ai robotului s-au îndreptat spre desen.

Robotul a rămas pe gânduri. Circuitele lui bâzâiau încet.

– Am învățat ceva nou, a spus el. Eu funcționez cu baterii. Tu funcționezi cu grijă. Dar amândoi avem nevoie de ele ca să mergem mai departe.

Matei a râs și l-a luat în brațe, deși metalul era rece.

– Bateriile se descarcă, a zis el. Iar prietenia o îngrijim când ne ascultăm și ne jucăm împreună!

Tata, din ușă, a zâmbit mândru. Afară, vântul adia ușor, iar frunzele din copacul din fața geamului aplaudau.

De atunci, tata se ocupa de încărcarea lui Robi, iar Matei îl anunța când indicatorul arăta că bateria era aproape goală. În timpul zilei inventau povești și făceau puzzle-uri. Uneori veneau și copii din vecini. Robi număra piesele, iar Matei împărțea locul de pe covor, bucuros să le arate tuturor jocul lor.

Într-o seară de vară, s-au așezat pe banca de lângă fereastră, cu un pachet de biscuiți. Robi nu mânca, dar ținea pachetul pentru Matei.

– Ce cauți pe cer? a întrebat robotul.

– Caut un grup de stele căruia să-i inventăm un nume, a răspuns băiatul.

De afară se auzeau greierii, iar tata aducea două perne.

Cerul se umplea de stele. Matei i-a făcut loc tatălui pe bancă, iar Robi a ridicat o mână spre fereastră.

– Acolo văd o formă ca un zmeu, a spus el.

Băiatul a privit și a început o poveste. Era una dintre serile acelea în care timpul petrecut împreună făcea camera să pară mai luminoasă.

De vorbă după poveste

• Ce s-a întâmplat cu Robi într-o dimineață?
• De ce a stat Matei lângă Robi?
• Ce îți place să faci cu prietenii tăi?