Prințesa cu părul de aur și fereastra deschisă

Pe un deal înalt se ridica un turn de piatră, iar în vârful lui locuia prințesa Livia. Avea părul lung și auriu, care strălucea la soare ca un lan de grâu. Poarta turnului era încuiată, iar cheia căzuse de mult într-o fântână adâncă. Seara, stelele păreau aproape, dar pământul rămânea departe.

Livia stătea zilnic la fereastră și privea lumea de jos: râul, pădurea și drumul care se pierdea după deal. Își dorea cel mai mult să calce pe iarba aceea. Într-o dimineață, o vrabie a aterizat pe pervaz.

– Cip-cirip! Ai niște firimituri? a întrebat vrabia.

– Am o felie de pâine, a zâmbit Livia. Cum te cheamă?

– Pic! Și sunt foarte flămând, dar și foarte curios. De ce nu cobori la noi?

– Pentru că ușa e încuiată, Pic. Dar mă gândesc mereu cum aș putea ieși.

A doua zi, Pic a venit cu un porumbel mare și cenușiu.

– Ea e prințesa, Gugu. Are pâine și vrea să coboare, a ciripit vrăbiuța.

– Uuu-gu, uuu-gu, a gângurit porumbelul. Eu pot căra lucruri ușoare în cioc. Spune-mi de ce ai nevoie.

Livia s-a uitat prin cameră. Pe pat era o pătură lungă, la fereastră atârnau perdele de in, iar în coș avea un ghem mare de sfoară.

– Dacă le leg pe toate una de alta, ar ajunge până jos? s-a întrebat ea cu voce tare.

– Sfoara ta e prea scurtă, a spus o voce subțire. Eu am văzut multe câmpuri de sus. Turnul tău e înalt cât zece copaci!

Era Zina, rândunica, venită din țări îndepărtate.

– Atunci avem nevoie de mai multă funie, a șoptit Livia. Voi, păsărilor, puteți aduce fire de iarbă lungă și lână agățată prin tufe?

– Bineînțeles! au strigat cei trei deodată.

Zile la rând, păsările au zburat încolo și încoace. Pic aducea fire de iarbă, Gugu – bucăți de lână, iar Zina – panglici uitate prin sate. Livia le împletea cu grijă, noduri mici și strânse, până o dureau degetele.

Într-o noapte a venit o furtună cu tunete, iar vântul a smuls o bucată din funia lăsată la fereastră. Livia a plâns puțin, apoi și-a șters lacrimile cu mâneca. Dimineața a adunat firele desprinse și le-a împletit din nou. Păsările s-au întors cu alte fire, gata s-o ajute.

– Mi-e greu, a oftat ea într-o seară. Funia se rupe tot timpul.

– Încearcă să împletești trei mănunchiuri de fire, a îndemnat-o Zina. Nu trebuie să te grăbești. Noi îți aducem altele, iar tu le împletești cât poți de bine.

Livia a încercat. Funia a ieșit groasă și tare. Când a tras de ea cu toată puterea, n-a cedat. Zâmbind, a legat-o de piciorul patului greu și a lăsat-o să cadă pe zidul turnului.

– E destul de lungă? a întrebat ea, cu inima bătând.

Pic a zburat în jos și înapoi, într-o clipă.

– Mai ai un pic de făcut! Funia nu atinge încă pământul!

– Atunci o mai lungim, a hotărât Livia. Nu mă grăbesc tocmai acum, când suntem atât de aproape.

Au împletit încă o bucată și au legat-o bine. De data aceasta, capătul s-a așezat pe iarbă.

Livia a verificat nodurile, apoi a coborât încet pe funie, cu păsările zburând în jurul ei. Când picioarele i-au atins pământul, a respirat adânc. Iarba era rece și moale, iar aerul mirosea a flori de câmp.

– Am reușit! a strigat ea.

Un fluture galben s-a așezat chiar pe nasul ei.

Livia a pornit pe cărarea spre râu, iar păsările au zburat înainte, arătându-i calea.

– Ce vrei să vezi mai întâi? a întrebat Pic.

– Apa, de aproape! a spus ea. Și apoi locul de unde aduceai firele de iarbă.

S-a așezat pe mal, cu prietenii alături, și a ascultat râul curgând printre pietre.

De vorbă după poveste

• Cum a făcut Livia ca să coboare din turn?
• Cum au ajutat-o păsările pe prințesă?
• Tu ce ai făcut când ți-a fost greu să termini un lucru?