Prima bicicletă fără roți ajutătoare

Ilinca avea o bicicletă roșie cu roți ajutătoare, dar se săturase de ele. Acum voia să încerce ceva nou. Voia să meargă pe două roți, ca vecinul Mihai, care zbura pe alee.

– Tati, mă înveți să merg fără roțile ajutătoare? a întrebat ea într-o sâmbătă.

– Sigur că da, a răspuns tata. Hai în parc.

În parc au ales o alee liberă și netedă. Ilinca și-a pus casca, iar tata a pregătit bicicleta fără roțile mici.

– Mi-e frică. Și dacă mă dezechilibrez?

– Exersăm încet, iar când vrei oprim. La început te țin de șa. Îți spun înainte să dau drumul.

Ilinca a verificat cu el cum frânează, apoi s-a așezat pe bicicletă.

Ilinca s-a urcat pe șa și a strâns ghidonul. Inima îi bătea ca la un toboșar. Tata s-a ținut de spatele bicicletei și a început să alerge în pas cu ea.

– Pedalează! Nu te uita jos! Uită-te înainte, la copaci! a strigat el.

Ilinca a pedalat, dar bicicleta s-a clătinat ca o frunză.

– Aaa! Cad! a țipat ea.

Tata a prins-o de șa și a oprit bicicleta.

– Nu ai căzut, vezi? Te-ai speriat. Vrei să ne oprim sau să mai încercăm?

A doua oară și a treia oară s-a întâmplat la fel. Apoi Ilinca a pus piciorul jos și a oftat.

– Este prea greu acum, a spus Ilinca.

– Atunci facem o pauză, a răspuns tata. Nu trebuie să reușești astăzi.

S-au așezat pe bancă și au băut apă. După o vreme, Ilinca a privit aleea.

– Aș vrea încă o încercare. Mă ții tot ca înainte?

– Da, până când hotărâm împreună să dau drumul, i-a promis tata.

Soarele strălucea printre ramurile castanilor, iar parcul mirosea a iarbă tunsă. Ilinca a pedalat încet, apoi mai repede. Ghidonul se mai clătina, dar nu mai părea cumplit. Simțea mâna tatei pe șa și știa că e în siguranță.

– Așa, Ilinca! Bravo! Mergi bine! striga tata din urmă.

Bicicleta mergea mai drept, iar Ilinca respira mai ușor.

– Aș vrea să încerc singură câțiva metri, a spus ea.

– Bine. Dau drumul acum și alerg lângă tine, a răspuns tata.

Ilinca a privit înainte și a ținut ambele mâini pe ghidon. Pedalele se învârteau, iar roțile urmau linia aleii. Tata era încă aproape, așa cum conveniseră.

– Tati, merg singură! a strigat ea.

– Te văd! a răspuns el, alergând alături. Când vrei, frânează.

Ilinca a mai pedalat puțin. Nu se uita înapoi: știa unde era tata și voia să vadă drumul. Era bucuroasă, deși încă simțea un fior în stomac. Învățarea nu-i luase toată teama, dar îi dăduse și curaj.

Ilinca a încetinit, a frânat și a pus picioarele jos. Tata s-a oprit lângă ea.

– Ai mers câțiva metri fără să te țin!

– Și mi-ai spus când ai dat drumul, a răspuns fetița. Așa am știut ce încerc.

S-au îmbrățișat lângă bicicleta oprită. Ilinca își simțea obrajii calzi și picioarele obosite, dar zâmbea din toată inima.

– Mai facem o tură? a întrebat Ilinca.

– Dacă nu ești obosită, a spus tata.

– Una scurtă. La început mă ții, apoi îți spun eu.

Au repetat înțelegerea și au pornit din nou. Uneori bicicleta se clătina, alteori mergea drept. Fiecare încercare îi arăta ceva nou, iar Ilinca nu se mai grăbea să ajungă la capătul aleii.

Au mai exersat o vreme, cu pauze când Ilinca obosea. Mihai a trecut pe lângă ei și le-a făcut cu mâna.

– Hei, Ilinca! Ai scăpat de roți! Bravo!

– Mulțumesc! a strigat ea mândră și a trecut pe lângă el, cu zâmbetul mare cât luna plină.

– Mâine mergem iar? a întrebat Ilinca, în drum spre casă.

– Mâine și poimâine, a râs tata. Cât timp ai chef de pedalat.

Seara, tata a pus cele două roți mici într-o cutie, în pivniță, pentru micul vecin care avea să crească mai târziu. Ilinca a adormit cu picioarele încă pedalând sub plapumă. A visat că bicicleta roșie zbura peste case, ușoară ca vântul.

De vorbă după poveste

• De ce i-a fost frică Ilincăi la început?
• Cum a învățat Ilinca să meargă singură?
• Tu ce ai învățat să faci fără ajutor?