Trenul de noapte spre nord – poveste de aventură

Trenul de noapte a pornit din stație, iar Vlad și-a lipit nasul de geam. Avea zece ani și era prima călătorie fără părinți, pregătită din timp cu familia. Controlorul știa unde trebuia să coboare, iar bunica Zoe îl aștepta la destinație. Vlad își păstra biletul în buzunar, lângă numărul de telefon al mamei.

Compartimentul avea două bănci și o lampă galbenă. În fața lui stătea o doamnă cu un coș împletit și o broșă în formă de floare.

– Eu sunt Aurica, s-a prezentat ea. Merg la nepoata mea.

– Eu, la bunica, a spus Vlad.

Din coș venea miros de nucă și vanilie. Femeia își tot potrivea batista în palmă, îngrijorată.

– Merg spre nord, a spus Vlad, unde ninge deja.

– Atunci vei dormi bine, a zis doamna Aurica. Trenul leagănă ca o bunică. Dar vezi tu, eu nu pot dormi, pentru că am o grijă. Vlad și-a lăsat rucsacul jos și s-a aplecat mai aproape, curios.

– Ce vă îngrijorează? a întrebat Vlad.

Aurica a privit coșul.

– Am o prăjitură pentru nepoata mea, dar nu din pricina ei sunt neliniștită. Am pierdut ceva la care țin mult.

Femeia a scos o cutiuță de lemn și a așezat-o pe măsuță. Capacul se închidea cu o încuietoare mică, pe care o privea acum cu supărare.

– În stația dinainte, coșul s-a răsturnat, a explicat ea. Cutia a căzut pe culoar, cu capacul deschis. Am ridicat-o, dar abia după plecare am observat că lipsește lănțișorul. Era al mamei mele.

Vlad a privit cutia goală.

– Îl anunțăm pe controlor? Poate ne ajută să căutăm pe unde a căzut.

Aurica a încuviințat. Vlad avea emoții: nu cunoștea trenul și nu voia să umble singur prin vagoane.

– Mergem împreună până la domnul care a verificat biletele, a spus el.

Au lăsat coșul în compartiment și au ieșit aproape de ușă. Controlorul se vedea la câțiva pași, vorbind cu un pasager. Vlad a așteptat până a terminat.

Au mers pe culoar, pe vârfuri. Podeaua tremura sub tălpi, iar vagoanele scârțâiau ca o corabie. În capătul culoarului l-au întâlnit pe controlor, un domn cu mustață cenușie și șapcă albastră.

– Domnul Gheorghe, a citit Vlad numele de pe insignă. Pe pereți, lămpițele se legănau ușor, iar geamurile erau pline de aburi.

– Bună seara, a spus Gheorghe. Cu ce vă ajut?

Aurica i-a explicat întâmplarea.

– Verificăm lângă compartiment, a spus el. Am observat și o pisică sub bancă. Poate a mișcat ceva în joaca ei.

Vlad a privit spre ușă. Se întreba unde încăpea o pisică fără s-o vadă nimeni și ce putea găsi printre bagaje.

– O pisică? a întrebat Aurica.

– Are clopoțel, a răspuns controlorul. Întrebăm dacă este a cuiva. Întâi caut lănțișorul.

A adus o lanternă și a luminat lângă valize. Vlad urmărea cercul de lumină. Nu știau dacă animalul avea vreo legătură cu pierderea; era doar un lucru de verificat. Băiatul încerca să-și amintească ce văzuse înainte.

– Putem privi sub banca noastră? a întrebat Vlad.

Controlorul a luminat locul, fără să miște bagajele pasagerilor. Se vedeau un nasture și ceva care sclipea. Mai în spate, două priviri verzi urmăreau lumina. Vlad s-a oprit, uimit. Acolo fusese tot timpul valiza pe care o observase la urcare, dar nu se gândise să privească dincolo de ea.

Lângă valiză stătea pisica albă, cu clopoțel. Lănțișorul era pe podea, aproape de lăbuțele ei.

– Acolo este! a spus Aurica. Îi recunosc medalionul.

Vlad a rămas lângă ușă, lăsându-i loc controlorului.

– O mișcare mică și îl vedeam mai devreme, a murmurat el.

Pisica a tors, apoi s-a retras puțin în umbră. Misterul începea să aibă o explicație simplă.

Domnul Gheorghe a recuperat lănțișorul fără să sperie pisica. L-a așezat în cutia pe care Aurica o ținea deschisă.

– Mulțumesc, a spus ea. Voi închide bine capacul de acum.

Vlad a răsuflat ușurat. Nu aflase dacă pisica îl rostogolise sau doar se culcase lângă el. Nici nu trebuia să dea vina pe cineva. Important era că obiectul fusese găsit.

– L-am găsit împreună! a strigat încet doamna Aurica, cu lacrimi în ochi. Ce băiat curajos!

– Nu m-am simțit curajos, a recunoscut Vlad. Mi-a fost frică. Dar nu voiam să vă las singură cu grija.

– Asta înseamnă curaj, a zis controlorul. Vlad a roșit puțin, dar în piept simțea o căldură ca de sobă.

În alt compartiment, o femeie își căuta pisica scăpată din geanta de transport. Controlorul a ajutat-o s-o pună la loc.

Aurica a împărțit prăjitura și le-a oferit băiatului și controlorului câte o porție.

– Pentru ajutor și răbdare, a spus ea.

Vlad s-a bucurat că grija de la început se transformase într-o poveste pentru bunica.

Vlad s-a întors la locul lui și a gustat prăjitura cu nucă. Afară se vedeau dealuri albe și ferestre îndepărtate.

– Acum pot să mă odihnesc, a spus el.

Aurica a pus cutia bine închisă în coș. Trenul își continua drumul cu același ritm: tac-tac, tac-tac. Băiatul și-a potrivit rucsacul și i-a trimis mamei un mesaj că era bine.

Dimineața, în gara înzăpezită, bunica Zoe l-a luat în brațe și l-a sărutat pe amândoi obrajii.

– Cum a fost drumul, Vlad?

– Lung, bunico, a zâmbit el. Dar a avut un mister, o pisică și o prăjitură cu nucă. Ți le povestesc pe toate la masă. Bunica a ridicat din sprâncene și a zâmbit.

De vorbă după poveste

• De ce a hotărât Vlad să caute lănțișorul, deși îi era frică?
• Unde au găsit lănțișorul și de ce nu puteau ști sigur dacă pisica îl mutase?
• Tu ai ajutat vreodată pe cineva, chiar dacă ți-a fost puțin teamă?