Un Nică din zilele noastre

Pe scara blocului în care locuia Nică nu era liniște niciodată. Băiatul de șase ani, cu părul vâlvoi și genunchii juliți, avea mereu câte o idee nouă.

– Nică, azi stai cuminte în curte! a zis mama. Eu fac curat în casă.

– Cuminte, mami, a promis Nică, cu degetele încrucișate la spate.

În curtea blocului, soarele încălzea băncile și mirosea a flori de liliac. Nică a mers desculț prin iarbă, cu tălpile gâdilate de rouă. În colț, vecina Elena lăsase lângă gard un bidon mare de vopsea albastră, pentru gardul pe care voia să-l zugrăvească după-amiază.

– Uau! Ce culoare frumoasă! a șoptit Nică.

A ridicat capacul și s-a uitat înăuntru. Vopseaua era groasă și lucioasă ca o apă de mare. A atins-o cu degetul, apoi cu palma. Albastrul s-a întins pe piele ca o mănușă. Nică s-a bucurat, apoi a vrut să picteze și iarba.

– Ce-ar fi să fac un pârâu albastru? a murmurat el.

Atunci a apărut Lia, cățelușa maronie a vecinilor, alergând după o minge. Nică a vrut să o oprească, dar bidonul s-a răsturnat cu zgomot: pleosc! Vopseaua albastră s-a vărsat pe pavaj, într-o băltoacă mare, și cățelușa a călcat în ea direct.

– Lia, nu! a strigat Nică.

Lia a lăsat câteva urme albastre pe pavaj. Nică a pornit după ea, apoi s-a oprit: nu voia să împrăștie vopseaua și mai mult.

– Mami, vino, te rog! a strigat el. Am nevoie de ajutor!

Îi venea să plângă. Bidonul răsturnat nu mai semăna deloc cu pârâul frumos pe care și-l închipuise înainte.

S-a gândit o clipă să dea vina pe Lia. Dar el deschisese bidonul, iar cățelușa nu știa ce se afla în el. Nică a simțit un ghem în gât.

– Eu am început, a spus când mama a venit. Am vrut să pictez iarba și am răsturnat vopseaua. Îmi pare rău.

Mama s-a oprit lângă el, ascultând.

– Bine că m-ai chemat, a spus mama. Întâi ne ocupăm de tine și de Lia.

A chemat vecina și stăpâna cățelușei. Adulții au îndepărtat copiii de baltă și au citit indicațiile de pe bidon. Nică a mers cu mama să-și curețe mâinile, iar stăpâna Liei s-a ocupat de ea și a cerut sfatul veterinarului.

După ce fusese îngrijit, Nică s-a întors cu mama la poartă, departe de vopseaua vărsată.

– Acum vreau să-i spun doamnei Elena, a șoptit el.

– Mergem împreună, a răspuns mama.

Vecina strângea lucrurile de lângă gard. Nu părea veselă, iar Nică și-a strâns mâinile. Îi era greu să înceapă, dar nu mai voia să ascundă ce făcuse.

– Îmi pare rău că am deschis vopseaua fără voie, a spus Nică. Vreau să ajut la îndreptarea lucrurilor.

– M-am supărat, i-a răspuns Elena. Dar mă bucur că mi-ai spus. Curățarea aceasta o fac adulții.

– Eu ce pot face?

– Poți strânge jucăriile de pe partea curată a curții, cu mama. Acolo avem nevoie de loc.

– Nică, de ce ai vrut să pictezi iarba? a întrebat mama mai târziu.

– Voiam să fac un pârâu, mami. Un pârâu albastru, ca în poveștile bunicii.

– Data viitoare, întreabă-mă mai întâi, a zis mama zâmbind. Facem împreună pârâuri mai frumoase.

Adulții s-au ocupat de pavaj și de gard. Nică și mama au strâns jucăriile din locul curat. După o vreme, Elena a venit cu hârtie și culori pentru copii.

– Pentru pârâul tău imaginar, a spus ea. Vopseaua de gard o lăsăm închisă. Și eu o voi păstra într-un loc unde copiii nu ajung la ea.

Seara, Nică a desenat pe hârtie un pârâu albastru și un soare galben. Lia se odihnea cu stăpâna ei.

– Data viitoare te întreb înainte, i-a spus băiatul mamei.

– Iar dacă se întâmplă ceva, mă chemi.

Nică a încuviințat. Greșeala nu dispăruse din amintire, dar făcuse loc scuzelor și lucrurilor pe care le putea schimba.

De vorbă după poveste

• De ce i-a spus Nică mamei adevărul?
• Cum au reparat Nică și vecina greșeala?
• Tu ce faci când ai greșit?