Prințesa Ana se plimba în grădina castelului când a auzit un plânset subțire. Sub un trandafir stătea o zână cât un deget. Avea aripi albe și subțiri, ca de hârtie, și o rochiță de petale. Lacrimile ei erau mici ca picăturile de rouă.
– De ce plângi? a întrebat Ana, aplecându-se.
– Sunt Fluturica, a spus zâna. Toate zânele zboară. Eu nu. Aripile mele sunt prea fragile. Le e frică de vânt.
– Și nu ai încercat niciodată? a întrebat Ana.
– Am încercat, dar am căzut, a oftat zâna.
– Poate le trebuie doar puțin ajutor, a zis Ana. Hai să încercăm împreună!
A ridicat zâna pe palmă, ca pe o platformă mică, și a ținut mâna nemișcată.
– Zboară! a spus ea. Eu te prind.
Fluturica a bătut din aripi și a plutit o clipă, apoi a coborât în palma Anei.
– Iar am căzut, a spus zâna.
– Dar ai plutit puțin, a observat prințesa. Cum ți s-a părut?
– Mai ușor când nu m-a lovit vântul.
– Atunci căutăm un loc mai adăpostit. Nu trebuie să ne iasă totul astăzi.
Zi de zi, Ana și Fluturica încercau câte puțin. Uneori zâna cobora pe palmă, alteori pe o floare aflată aproape. Ana o ajuta să se ridice când îi cerea.
– Mai încercăm? întreba prințesa.
– După o pauză, răspundea Fluturica.
Se așezau la umbră și priveau fluturii. Zâna începuse să observe când își mișca aripile mai ușor.
Ana își păstrase și timpul pentru joacă, lectură și gustare. Fluturica o aștepta uneori pe o pagină de carte, povestind despre celelalte zâne.
– Mâine ne întâlnim din nou? întreba ea.
– Da, după micul dejun.
Nu fiecare încercare era reușită, dar acum aveau și lucruri care le plăceau în afară de exercițiile de zbor.
Într-o zi, grădinarul Toma le-a găsit.
– Ce faceți voi, domnișoară? a întrebat el.
– Învățăm să zburăm, a zis Ana serioasă. Zâna are nevoie de aer curat și blând, nu de vânt tare.
– Hm, a zis moșul, scărpinându-se sub pălărie. Mă gândesc la ceva.
Toma le-a arătat un luminiș de lângă pârâu, între copaci și tufe înalte.
– Acolo vântul ajunge mai slab, a spus el. Putem vedea dimineață cum e aerul.
– Vii cu noi? a întrebat Ana.
– Cu drag. Îmi beau ceaiul pe bancă și vă privesc.
Fluturica și-a mișcat aripile, curioasă să încerce locul nou.
Dimineața, luminișul era liniștit. Ana și Toma s-au așezat pe mal, iar Fluturica și-a întins aripile în palma prințesei. Deasupra apei plutea o ceață subțire, mai departe de ele.
– Aici nu mă clatin atât de tare, a observat zâna.
– Încearcă atunci când ești pregătită, a spus Ana.
Toma a pus cana pe bancă, urmărindu-le zâmbind.
Fluturica a bătut din aripi, apoi încă o dată. S-a ridicat deasupra palmei și a rămas acolo câteva clipe.
– Ana! Plutesc!
– Te văd! a răspuns prințesa.
Zâna s-a rotit încet spre o floare, s-a oprit pe petale și a pornit din nou. Aripile fragile o purtau acum prin aerul blând al luminișului.
Fluturica a bătut din aripi. Mai sus, tot mai sus. A trecut peste trandafiri, peste coșul cu mere, peste pălăria de paie a lui moș Toma. Râdea de bucurie, iar aripile ei străluceau în soare ca două foi de argint.
– Zbor, Ana! Zbor! Îți mulțumesc! a spus ea, rotindu-se în jurul prințesei.
– Tu ai zburat, Fluturico, nu eu, a răspuns Ana. Eu doar te-am ținut când ai căzut.
– Asta a fost cel mai important, a zâmbit zâna.
Toma și-a ridicat pălăria.
– Bravo, Fluturica!
Zâna a făcut un cerc deasupra florilor, apoi s-a întors pe palma Anei. Era bucuroasă și obosită.
– Pentru astăzi mi-ajunge, a spus ea.
– Atunci să ne odihnim, a răspuns prințesa.
Au rămas pe bancă, lângă Toma, privind fluturii care treceau peste pârâu. Fluturica avea o aventură nouă de povestit.
De atunci, prietenele se întâlneau în grădină. În diminețile liniștite, Fluturica zbura deasupra trandafirilor. Când vântul bătea tare, stăteau la adăpost și desenau ori citeau împreună.
Ana nu putea zbura, iar zâna nu putea ridica o carte mare. Totuși, fiecare găsea un fel de a-i fi alături celeilalte. Grădina avea loc pentru amândouă.
De vorbă după poveste
- De ce nu putea Fluturica să zboare la început?
- Cum a ajutat-o prințesa Ana pe zână?
- Ai încercat vreodată ceva greu până ți-a ieșit? Ce anume?
Lasa un comentariu